I
Credeam ieri ca steaua-ti e-un suflet de inger
Ce tremura-n ceruri, un cuget de aur
Ce-arunc-a lui raze-n o lunca de laur
Iar tu, interpreta-a cerestilor plangeri,
Credeam ca esti chipul ce palida stela
Arunca pe-o frunte de unda rebela,
Dar astazi poetul cu inima-n ceruri,
Rapit d-a ta voce in rai de misteruri,
S-aduce aminte ca-n cerul deschis
Vazut-a un geniu cantand Reveria,
Pe-o arpa de aur, c-un Ave Maria —
Si-n tine revede sublimul sau vis.
II
Cum lebada viata ei toata viseaza un cantec divin,
Nu cantecul undei murinde pe luciul marei senin,
Cum galbena lunca viseaza o iarna intreaga de-un cant,
Nu cantecul iernei cel aspru, nu arpa lui Eol in vant,
Ci lebada cantecul mortii, al mortii cu chipul ei drag,
Iar lunca viseaza de doina voinicului celui pribeag:
Astfel Romania, uitata-n Carpatul cel ars si batran,
Visat-a de glasul tau dulce, de cantu-ti de dorure plin.
Cum lebada stie ca glasul ce iese din luciul adanc
Sunt inimi de lebede stinse ce-n valuri eterne se plang,
Astfel Romania, ea stie ca glasul tau dulce divin
Italia, sora ei numai, putut-a sa-l aibe in san.
Ea dara acum te saluta, ea-n visul ei te-a presupus —
Tu vii ca un cantec de sora la sora ce-n lume s-a dus.
|