Cronologia vietii si a operei lui vasile voiculescu Vasile Voiculescu

Volume de versuri:

Poezii, Bucuresti, Tipografia Poporul, 1916;
Din Tara Zimbrului si alte poezii, Barlad, 1918 (volum premiat de Academia Romana in 1920);
Parga, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1921;
Poeme cu ingeri, Bucuresti, Editura Fundatia culturala, 1927 (Premiul pentru Poezie al Societatii Scriitorilor Romani);
Destin, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1933;
Urcus, Bucuresti, F. P. L. A., 1938; intrezariri, Bucuresti, F. P. L. A., 1940;
Poezii, editie definitiva, Bucuresti, Fundatia Regala pentru Literatura si Arta; 1944;
Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile Voiculescu, Bucuresti, E. P. L., 1964.


1884



- Se naste Vasile Costache Voicu, in ziua de 27 noiembrie, conform

actului de nastere: Act de nastere nr. 86 din anul una mie opt sute optzeci si patru, luna, noiembrie, ziua 27 al lui Vasile Costache Voicu de sex barbatesc, nascut in casa parintilor sai din comuna Pirscov, fiu lui Costache Voicu, de ani patruzeci si cinci, si al Sultanei, de ani patruzeci, de profesie muncitori si domiciliati in aceasta comuna Pirscov dupa declaratiunea facuta de tatal sau, care ne-a prezentat copilul. Declarantul si martorii nestiind carte, s-au subscris de noi. Declarant Costache Voicu. Martori: Enache Stan, Costache Stan Nedelea (Registrul de stare civila pentru nascuti pe anul 1884, comuna Pirscov).



- Data reala de nastere, pastrata in memoria familiei: noaptea de 12 spre 13 octombrie, in ajun de Sfinta Paraschiva (Sfinta Vineri), conform memoriilor inregistrate pe banda de magnetofon ale surorilor ma mari, Maria si Ana.



- Data de nastere acceptata de scriitor: in tinerete, va fi data pastrati de memoria familiei: conform scrisorii din 2 februarie 1910 catre Maria Mitescu, viitoarea sotie, purtind pe frontispiciu insemnarea: „octombrie 1884 - 6 septembrie 1908'^data cind o cunoscuse^Ulterior, data de nastere declarata atit oficial, cit si in relatiile personale va fi cea inregistrata in acte: 27 noiembrie, „Ginditi-va ca am implinit 73 de an la 27 nov. acum (Scrisoare catre Andrei Scrima, facsimil in voi Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, 1996, p. 173). - Numele Vasile Voiculescu va aparea inca din primele matricole scolare, dar oficial el nu va fi recunoscut decit in 1950:,^,Rectificat numele de Voicu in numele de Voiculescu, urmind a se numi Voiculescu Vasile, conform deciziunii cu nr. 12880 din 30 mai 1950 a Comitetului Provizoriu Bucuresti, judetul Ilfov, conform Decretului nr. 432/1949 4 iulie 1950.



- Parintii: Costache Voicu, nascut in 1833 (virsta reala a tatalui era in momentul nasterii copilului, de 51 de ani), fiul lui Voicu Bacanu (1797-l7 febr. 1887, transilvanean, din Salistea Sibiului) si al Sultanei (n. 1809-?); Sultana Ion, casatorita Voicu, nascuta in 1850 (virsta reala a mamei in momentul nasterii copilului era de 34 de ani).

- Vasile era al saselea copil al cuplului, dupa Filipache (187l-?), Maria (1873-l966), Irina (date necunoscute), Florica (1876-l968), Am (?-l969). ii va mai urma o fata.



- Dintr-o serie de insemnari inedite ale lui Ion Voiculescu, fiul scriitorului, memorii aflate in posesia lui Andrei Voiculescu: „in noaptea de 12 oct. 1884, cu doua zile inainte de Vinerea Mare, careia i se zice «Cuvioasa Paraschiva» (dupa spusele sorei sale), s-a nascut, cu «caita pe cap», fara moasa, viitorul poet Voiculescu, al saptelea [sic!] copil al Sultanei si Costache Voicul, dintr-un sat de munte, de pe valea Buzaului, sat in care, chiar in copilaria mea [perioada de dupa 1916] mai dainuiau eresurile, povestile cu vraji si comori vrajite, cu stafii si strigoi.

Cu citeva zile inainte de a naste, Sultana isi pregatea tot ce era necesar: ata, foarfece, cirpe si le agata in mica ei odaita, de grinzile de deasupra patului, si nu mai primea pe nimeni linga ea. (Nu stiu daca asta era un obicei sau era o nota personala a caracterului ei.) Nimeni nu asista la chinurile nasterii nu primea pe nimeni sa-i dea ajutor. Asa a procedat cu toti cei opt [sic!] copii. Odata copilul infasurat in scutece, striga «sa fuga cineva» si sa-l cheme pe preot pentru «botez», care se savirsea in aceeasi noapte, fara nici un fel de ceremonie speciala. Asta era prima baie pe care o lua noul nascut.



prima copilarie

1884-l890



- „M-am nascut pe tarmuri de ape mari si m-am trezit stiind sa inot. Va pot deslusi toate felurile de a inota, dar despre inot in sine nu v-as putea articula un singur cuvint valabil. Cum v-as putea invata acea impletire deplina a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranta, care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiratie mladiata pe val, cu deschiderea pieptului intr-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanica din lumea aceasta? („Confesiunea unui scriitor si medic, Gindirea, octombrie 1935, reprodus in voi. Ginduri albe, C.R. 1986, p. 450).

- Pina aproape de sfirsitul vietii, cind nu ii va mai fi posibil sa inoate, V. Voiculescu va pastra cu sfintenie obiceiul de a face un dus rece in fiecare dimineata: „De cind ma stiu, l-am apucat pe tata facind gimnastica cel putin o jumatate de ora pe zi, in fata oglinzii, si dupa aceea dus rece.

Cum ne-am facut mai maricei, asta a constituit una din obligatiile zilnice, de la care eram scutiti numai in caz de boala, el mergind mai departe, chiar cu gripa, cu dusurile reci, fapt pentru care avea dese discutii mai tirziu, cu mama, care ii explica ca dupa 60 de ani trebuie sa renunte la apa rece {insemnarile lui Ion Voiculescu).



primele experiente sociale



- „Asezat in inima muncelelor, la imbucatura a patru vai, Hanul cu ursi atinea calea a patru drumuri mari ce se innodau in poala lui. [] Vechi si neuitate drumuri ale tarii de demult. Drumul oii, mii de ani batut in sus si-n jos de copitele marunte ale talazurilor de turme; drumul sarii, croit de carele incarcate de bulgarii ocnelor, geaman cu cel al chihlimbarului pina in schelele Dunarii si Marii; drumul oalelor si ulcelelor; mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul urias pentru catarge pina la cherestea si dranita, toate incrucisate cu cele ce duc in schimb muntelui bucatele cimpului.

La raspintia lor, hanul sta ca o trecatoare de hotare intre munte si ses, pus sa ia vama tuturor cite se vinturau intre amindoua (Poemul Hanului cu Ursi. Hanul).

- „Cei mai statornici musterii ai hanului, nelipsiti de dimineata pina seara, erau ursii, adica ursarii cu fiarele lor. Dar cind am cascat eu ochii de copil intiia oara scos la lume, ceea ce vrea sa zica la han, n-am vazut decit dihaniile. Si m-am ghemuit, tipind, in pieptul tatii. Citeva nopti in sir am tresarit si m-am zbatut in somn. A fost nevoie sa ma deseinte si sa ma afume cu par smuls din blana jivinelor. Repede insa m-am deprins cu ei, imi fura dragi si i-am iubit apoi toata viata. [] Le azvir-leam si eu, din bratele mamei, cu sfiala, o frintura de covrig ori cite un cinci parale sa-si cumpere cofeturi. Pe urma am aflat cu ciuda ca toata agoniseala Ie-o mincau si beau tiganii, pe care-i semuiam cu smeii. Si acum parca astept sa-i vad, cu mersul lor soldiu si leganat, coborind dintr-un com al satului raznit pe coclauri, Ursoaica, unde din mosi stramosi isi avea salas breasla ursarilor. Acolo era scaunul lor. Cu un bulibasa, citiva mesteri imblinzitori si o ceata de ciraci, coborau vara muntii sa prinza puii de ursi, pe care ii invatau sa joace cu talpile pe vetre infierbintate. Aveau hrisoave domnesti innoite, care le da slobozenie sa-si faca netulburati meseria in schimbul unei dajdii in bani si blanuri (Poemul Hanului cu Ursi. Ursii).



Incepusera sa se infiripeze, in primele tipare ale contactului cu lumea, Sakuntala si Fata ursului.

- „Hanul mi-a desfasurat apoi treptat si celelalte mari minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odailor de pravalie. Cind am pasit intiia oara pragul uneia din ele, intr-o duminica, sa cumparam luminare pentru biserica, am crezut ca intru in camera unde imparatul din poveste isi tinea comorile. Rafturi peste rafturi pina-n tavan, indesate numai cu scumpeturi, stamburi, pinzeturi, matasuri si tot soiul de tesaturi care-ti luau ochii, galbene, rosii, verzi, albastre Ce m-a uimit mai mult au fost niste momii ca niste caciuli ascutite la virf, dar de trei ori mai mari decit turcana din capul meu Asa am cunoscut intii zaharul: in chip de capatini. Dar toata viata tot mai mult mi-a placut mierea, cu care mi-a indulcit mama, cind m-a intarcat, dorul de tita (Poemul Hanului cu Ursi. Camarile imparatesti).

- „Hanul era scoala si salonul care-ti facea faima buna sau iti scotea ponoasele.

Duminica, in preajma hanului, pe linga hora se infiripa si oleaca de tirg

Ielele astea, am aflat atunci, joaca sus in vazduh si vin peste om odata cu vintul turbat, ori de cite ori se calca poruncile si oprelistile lor. Altfel nu fac rau. Trec numai rar, noaptea, cintind, pe deasupra casei. Dar nu e bine sa le-asculti cintecul. Mama le auzise cind era insarcinata cu mine si, desi isi astupase numaidecit urechile, se spaiminta sa nu ies cumva pocit. S-a bucurat grozav ca m-a nascut nevatamat. Dar mi-a purtat necontenit grija, sarmana, sa nu-mi fie mintile luate de iele, ceea ce s-a vazut bine mai tirziu.

Cresteam si nu stiam decit ca ma coboram singur la han, tot mai des, de cite zece ori pe zi, musteriu nelipsit in rind cu ursii (Poemul Hanului cu Ursi. Hora).

- „De la o vreme, hanul chiabur s-a cerut inzestrat cu ghetarie si, intr-o toamna inaintata, Oana i-a ascultat indemnul. Astrins oameni si i-a pus sa-i sape groapa larga si adinca pentru ghetarie. [] La o adincime de doua staturi de om, lucratorii s-au oprit infricosati. Dasera peste niste oase nazdravane, ca de capcauni: citeva masele, una singura cit piatra de la rijnita de zdrobit porumb, doua laboaie naprasnice, impletite, ce-au lasat in pamint niste gauri ca cele cind ai smulge din radacina un tufan, si o tigva uriasa cit cazanul in care facea Oana tuica, cu locurile ochilor cit niste gavane si vizuini scorburoase ca de viermi unde fusesera urechile, si niste turloaie ca pe buduroaiele de stupi. Unii ziceau ca-s ciolane de jidovi, pieriti o data cu potopul, altii ca sint ramasite de smei. Pina a venit o baba si ne-a lamurit pe toti. Nu erau nici una, nici cealalta, ci se chema ca sint oasele ingerilor rai, care, cind i-a alungat cu fulgere si trasnete Arhanghelul, au cazut aici si, in caderea lor, a plesnit pamintul si i-a inghitit, asa arsi cum se aflau (Poemul Hanului cu Ursi. Groapa ingerilor rai).



Primele experiente spirituale



- „Cit pot descoperi eu insumi inapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, ma vad un copilas stind singur intr-o poiana cu flori salbatice, la marginea unei girle Nu e nici o poezie, nici o poza E adevarul. Sint singur, in fundul gradinii noastre de citeva pogoane care mi se parea atunci uriasa Stau pe un mal cu flori si ma uit in zare. Si simt si acum fericirea acelei singuratati copilaresti plina de o mare, de o nespusa, as zice de o mistica asteptare. Asteptam de atunci ceva ce astept si acum, ceva care sa-mi implineasca un dor nehotarit, si asteptam cu siguranta, atunci, ca va veni Ma simteam, ma credeam predestinat. Mi se spunea ca m-am nascut cu caita pe cap, ca voi avea noroc Mama ma adora, surorile ma iubeau, pentru toti eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copacel intre flori de in salbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un sir de munti albastri in fund, visam cu ochii deschisi la soarta si eram fericit de asteptare. Ce asteptam? ingeri, pe Dumnezeu si pe Sfintul Petre, pe Sfinta Duminica din basmele cu care-mi era capul impuiat? Era, desigur, in acel copilas cirliontat o copie, ceva imprumutat si de la Fat-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tarimuri de dincolo. Dar era de atunci in mine o siguranta ca are sa mi se izbindeasca un vis pe care nu-l formulam si nu l-am formulat niciodata. Cred ca n-am sa pierd nici in clipa mortii acest sentiment clar si mistic despre care nu ma pot insela, sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, intr-o tainica gradina, asteptind ceva inca si mai minunat (Confesiunea unui scriitor si medic, loc. cit, pp. 453-454).



- „[Dupa intoarcerea din inchisoare], Tata a mai trait aproape un an, dar a suferit ingrozitor, pentru ca tuberculoza ii afectase cinci vertebre. L-am internat o vreme la spital, la Foisor, dar n-a vrut sa stea acolo, a spus ca spitalul e tot un fel de puscarie si e satul de asa ceva. La spital l-au tratat cu kanamicina, un medicament care, in cantitate mare, provoaca surditate. Astfel ca tata, care inainte avusese un auz de iepure, surzise de tot. De aceea, comunicam cu el prin scris Tata suferea mult si se certa cu Dumnezeu, cu glas tare, ca de ce nu-l ia? [] De fapt, tata n-a mai vrut sa traiasca si atunci a refuzat mincarea („Discretia binelui si stralucirea geniului II, convorbire cu doamna Gabriela De-four-Voiculescu, consemnata de Dinu Moraru, Lumea magazin, nr. 4, 1997, p. 32).



— „Dar ceea ce cred ca a ajutat la intarirea unui temperament cu care m-am nascut si care n-a fost prea contrariat de imprejurari a fost traiul de la tara, din prima copilarie: datinile, care se impleteau pe cununa anului si pe care le asteptam si le practicam ca pe niste mari si de pret spectacole. Teatrul nostru cel mai scump erau liturghia si serviciul religios din fiecare duminica si sarbatoare, mai ales dupa ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor si aluziilor liturgice. Mai desfatatoare decit orice gala de opera din cite am vazut de atunci incolo, mi-au ramas pentru totdeauna deniile Pastilor, cu marea si minunata Vinere, cind cintam Prohodul. Cu luni de zile inainte il invatam impreuna cu mama, fara greseala. Ocolirea bisericii, slujba triumfala a invierii au pus pecetii indelebile pe o amintire ce n-as vrea sa o pierd niciodata (Confesiunea, p. 455).



- „Dupa cum a fost tata, cineva ar putea sa creada ca noi, copiii, am fost crescuti bigoti. Dar nu a fost asa. Tata considera credinciosia ca pe o insusire organica, de aceeasi natura morala cu caracterul: oamenii se nasc sau nu credinciosi. De aceea, el nu ne-a impus niciodata sa mergem la biserica, sa ne impartasim sau sa ne spovedim. El spunea ca in toate trebuie sa domneasca liberul arbitru. Tot ce am invatat despre religie a fost de la mama, care nici ea nu era o bigota. Nu mi-o aduc aminte pe mama mergind la biserica decit la Pasti si la Craciun. Tin minte ca odata, pe cind aveam vreo sapte ani, nu am putut merge la inviere cu mama si cu fratii mei pentru ca eram bolnava. Am ramas acasa cu tata, care nu s-a dus niciodata la o inviere in Bucuresti: nu suporta aglomeratia si zapaceala de aici. Pastra in amintire minunatele slujbe de la tara, din vremea copilariei. Am, din acea noapte, o amintire emotionanta, a carei semnificatie am inteles-o mult mai tirziu: toata noaptea, pina la reintoarcerea mamei si a fratilor mei, cu luminarile aprinse, tata mi-a cintat Prohodul si slujba de inviere! (Gabriela Defour-Voi-culcscu, ibidem, p. 30).



- „Practicile religioase, cultul, fac sa se contureze, sa apara si sa se fixeze in constiinta chipul Domnului, asa cum manipulatiile in diversi reactivi ajuta sa reiasa pe placa fotografica chipurile prinse. Altfel, misterioasa impregnare ramine pururi negativa sau se sterge. Ma vad intr-o zi luminoasa, cu sora mea cea mare de mina, mergind pe un drum afara din sat. Deasupra mea, pe cerul verziu, un inger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii intreb si acum pe sora mea, care nu-si aminteste si crede ca am visat. Impresia mea e asa de tare si vie, ca si cind as fi avut o vedenie. Ma vad iarasi alergind din gradina la mama, care tesea la razboi, ca sa-i spun, cu uimire si oarecum speriat de bucurie, ca mica si zdrentuita cartulie de 5 bani. Epistolia Maicii Domnului, cazuta din cer, pe care o purtam in buzunarul de la sin, s-a zbatut acolo, a pilpiit ca o vietate, dindu-mi semn. Domnilor, daca n-as fi ajuns medic, cred ca as fi fost preot Cel mai placut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimutareala si nici o batjocura, ci o reala si sincera practica copilareasca a marilor mistere. Puteam sa ne jucam de-a orice altceva; de ce numaidecit sa botezam mieii priori din curte? Sub un nuc imens aveam biserica, si altarul dupa niste perdele. Clopote ne erau crengile. insasi mama consimtea sa vie uneori la slujba mea sa ma asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasare cu sutele. Si mureau foarte multi Credeti ca a pierit vreunul necrestineste, fara slujba in-mormintarii si neingropat? (Confesiunea, p. 455).



Personajul initiat si misterios



- „Odata a venit in curte un om necunoscut, spunea ca-l cheama Ni-culae si ca ar vrea sa-l angajeze sluga; l-am primit si citiva ani cit a stat la noi m-a invatat basme, ghicitori, snoave si alte nazdravanii. Ne facea noua, copiilor, un fel de turta coapta cu foi de nuc. Circula zvonul despre el ca ar fi stat la ocna - totusi, nu s-a dovedit nimic intemeiat (Interviu de N. Crevedia, in Ginduri albe, ed. cit, p. 432).

- „Au fost doua influente benefice in copilaria lui: una a fost bunica, iar a doua un om care, intr-o toamna, a batut la ei in poarta si a cerut de lucru. Se numea Neculai Floaca si purta, precum numele, o sarica mitoasa. Era un om atit de destoinic, incit nu s-au mai putut lipsi de el: facea tot felul de treburi prin gospodarie. ii iubea asa de mult pe copii, le spunea tot felul de basme, snoave si obiceiuri vechi; era preocupat de astrologie si le povestea ca la eclipsa luna este mincata de vircolaci. Lucra si la razboi si bunica i-a facut lui Dile [numele pe care si-l daduse singur Vasile, si cu care va ramine pina la moarte] haine din stofa tesuta de el. Foarte rar se imbata si il apuca dorul de duca; dupa o saptamina se intorcea insa inapoi, spunind ca nu poate sa traiasca fara copii. intr-o iarna s-a imbolnavit grav - «i s-au aprins pla-minii» - si, fiind pe moarte, au chemat preotul sa-l spovedeasca si sa-l impartaseasca. «N-am putut sa-l impartasesc, doar l-am spovedit, pentru ca are un pacat foarte mare», a spus preotul cind a iesit de la el. A murit si, mai tirziu, s-a aflat prin sat ca in tinerete ar fi omorit un rival din dragoste (Gabriela Defour, in Lumea magazin nr. 3,1997, p. 51).



Primele experiente culturale



- „Primul contact l-am avut cu literatura religioasa, mai ales vietile sfintilor, pe care ni le citea mama. Le imprumutam intotdeauna de la biserica din sat. [] Mama stia multa carte. Am ascultat, tot de la ea, povestea lui Robinson Crusoe si o traducere romaneasca, Morala Babei Lisa, care imi placea enorm.

La virsta de cinci ani citeam destul de bine. in clasele primare stiam poeziile populare ale lui Alecsandri pe de rost. Tot asa, pe Anton Pann, care era mult citit in satul nostru. Era un cizmar care-l stia tot, pe dinafara. Cind se imbata, incepea sa recite din el. Nu mi-au scapat, bineinteles, nici haiducii, carti care de asemenea se gaseau multe in sat, caci veneau negustori din aceia care umbla cu tolba (Interviu de N. Creve-dia, Ginduri albe, ed. cit., p. 432).

- „Din toate lecturile, cea care m-a impresionat mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare, de drama jumatate paminteana, jumatate divina. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale carui apucaturi, de prigoana pentru vrajmas - protectie pentru alesi, le rivneam. Pina astazi am ramas un lehovist in strafundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urma, blind si ascultator, de mina cu Maica Sfinta. E poate si icoana autoritatii tatalui, fara umbra de stirbire in casa noastra atunci. Sfintii mei favoriti, afara de arhangheli, indeosebi focosul Mihail, sfintii mei au fost Avram si Iacob; am dormit cu ei, cu capul pe piatra si am asteptat sub agudul din fundul gradinii ingerul pentru lupta. Am ciulit urechea ca sa aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat impotriva filistenilor cu Samson, am cintat cu David pazind oi si am plins cu profetii. Am stiut Vechiul Testament de la un capat la celalalt - ca pe un epos - incit idilica Evanghelie a ramas pentru mine pina tirziu in umbra {Confesiunea, p. 454).



- Urmeaza clasa I primara la scoala din comuna Plescoi, locuind la o ruda a familiei. Din clasa a Ii-a, ca urmare a rezultatelor exceptionale la invatatura, parintii il interneaza la un pension particular din Buzau (intemeiat de I. D. Rascanu): „Aceasta a insemnat despartirea mea tragica de sat. Fugeam de multe ori de la scoala si o data, mama, cind a venit sa ma vada, la Buzau, m-a descoperit la inapoiere atirnat de arcurile trasurii {Confesiunea).

- Primele doua clase de liceu la liceul „Al. Hasdeu din Buzau. inregistrat cu numele Vasile C. Voiculescu (pe care il va oficializa abia peste mai bine de o jumatate de veac), se clasifica al saselea din cincisprezece elevi.

- Se muta la Bucuresti, la sora lui mai mare, Florica Stefanescu. Aceasta il va sustine in timpul studiilor (atit liceale cit si universitare), avind un cuvint greu de spus in orientarea profesionala a fratelui. in ultimii ani ai vietii, trecuta de 80 de ani, Florica va locui in aceeasi odaie cu batrinul, bolnavul Dile, caruia ii va supravietui.



— Urmeaza cursurile liceului „Gh. Lazar. „in cursul gimnaziului am devorat mai toate volumele din editurile «Samitca», «Saraga» si mai ales «Biblioteca pentru toti». Nu citeam reviste si gazete, citeam volumul, in cursul superior am trecut la cartile frantuzesti, la Bourget si la Sienkiewicz, care erau in voga la vremea aceea. [] La liceu, la «Lazar», in Bucuresti, am facut cunostinta cu restul poeziilor lui Emines-cu. Doina si mai ales Satirele Ie stiam inca de la Buzau, cind tata, care facea politica militanta conservatoare, ne citea aprins.

— Adolescenta lacoma de lecturi oculteaza experientele de tip mistic, accentueaza nonconformismul, ingeniozitatea, indrazneala de a rasturna orinduielile stabile ale lumii. Destinul a hotarit ca acela care va revolutiona toate regulile scrisului literar romanesc, inaugurind ceea ce la decenii dupa el avea sa se numeasca „avangarda, bizarul Urmuz, si acela care va releva, la sfirsitul carierei sale scriitoricesti, structurile arhaice perene, conservate mai ales in mediile izolate, ale sufletului omenesc, in scrieri cu dublu registru, realist si initiatic -, poetul si prozatorul V. Voiculescu sa fie, la inceputul drumului lor in viata, prieteni apropiati. Ca si cum, inainte de a se scinda in entitati antitetice, unitatea isi descoperea, in simburele ei, afinitatile opuselor legate prin sentimentul prieteniei, poate al iubirii.

- „Eram in liceu o clica de baieti care citeam foarte mult, dar care faceam niste nazdravanii ramase de pomina.

Aveam colegi pe Ciprian (care in catalog era trecut Constantinescu George), pe scriitorul care a murit Urmuz (Demetrescu-Buzau), pe pictorul Constantinescu Nicolae, care iscalea Cons., si pe un alt baiat, Georgescu, care traieste inca.

Socot ca Urmuz si Ciprian sint cei dintii trazniti din Europa infiintasem o societate literara pe care o botezasem «Cap de rata»; ca sa consfintim cu singe numele ei, intr-o noapte ne-am introdus in curtea directorului Paun si am taiat capetele tuturor ratelor. A fost, se intelege, scandal mare [] Ne intilneam in asa-zisele mustarii, unde faceam mo-noame. Acolo, inconjuram masa intr-un picior si discutam cu lumea despre Platon. De asta data discutam serios, caci citeam foarte multa filosofie {Confesiunea).

- Datorita prieteniei cu Urmuz, excelent muzician si meloman impatimit, tinarul Voiculescu descopera muzica simfonica. El insusi avea un auz muzical exceptional. Auditiile de la sfirsitul vietii, din casa chelnerului Apostol Apostolide, posesorul celei mai rafinate discoteci din Bucuresti, in adolescenta urmuziana isi afla radacinile. „Urmuz [] ne cinta din Beethoven. Am urmat apoi cu el simfonicele lui Wachmann. Ca sa putem lua parte la concert, spargeam geamurile de la Ateneu (Confesiunea).

- Scrie prima lui poezie cunoscuta pina astazi, pe ultima pagina a volumului Poezii, 1897, de M. Eminescu.

- Urmeaza un an la Facultatea de Litere si Filosofie. La indemnul si insistentele cumnatului si surorii sale, va incepe in anul urmator studii de medicina.

- Student la Facultatea de medicina.

- Teza de doctorat in medicina, cu tema „Rezectia intestinului cu sutura termino-terminala in herniile strangulate. Teza era condusa de celebrul chirurg Thoma Ionescu.

- Doctorul Voiculescu nu se va specializa insa in chirurgie, ci in medicina interna si epidemiologie.

- Anii formarii intelectuale, continuate o viata pe directiile inaugurate in adolescenta: „Din liceu incepusem sa citesc lucrari de psihologie si morala. Am ajuns curind la Schopenhauer si nu-mi pare rau, el m-a condus la Upanisade si la Buda. Din anii intii de litere, psihofizica si psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt si Hofding, m-au dus la medicina, pe urmele lui Vaschide, ale lui Pierre Janel si ale lui William James, cu experienta lui religioasa. []



Am alergat la tot ceea ce atunci [] ispitea o minte intarcata de credinta si hranita stiintificeste: materialism, pozitivism, evolutionism, Littrc, Claude Bernard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La inceputul lumii, ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, asa cum la inceputul pomului a fost saminta. Dar cine mai cauta simburele in haosul teluric din care a rasarit tulpina? Dumnezeu sta sus, in roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele si arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile imi ramineau mai sterile. Nemultumit, am dezertat si am trecut la vrajmas. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank si Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozerucicnii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut; am ramas indelung la teosofie, de la gnoza si Pista Sofia, prin Fabre d'Olivet, Saint Yves d'Alveidre, Eliphas Levy si Papus pina Ia modernii Schure, Rudolf Steiner, Madame Blawatzky, Armie Bessant si citi altii. Dar nu m-am afiliat la nici o societate secreta, n-am aderat la nici o secta si nu sint un initiat, de teama sa nu-mi ingradesc libertatea. Am respins de la inceput spiritismul, atit cel radical, al lui Alan Kardec, cit si cel pseudostiintific, al lui Crooks.



Am cultivat cu emotie pe Carlyle, pe Emerson, si prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck, ca sa ma intorc apoi la Platon si la neoplatonicieni

Ceea ce va pot afirma, sfirsind, este ca pregatirea stiintifica, studiile medicale, cunostintele de filosofic si tot cistigul meu in celelalte domenii de cultura, arta, litetartura, in loc sa ma departeze, m-au apropiat de credinta. Unilateral, as fi fost poate ateu naiv, un simplist negatie. Cu cit mai poliedric, cu atit au avut loc pe unde sa strabata experiente complete, puncte de vedere noi, interferente de doctrine, putinta de comparatii, lumina mai multa. Iar din toate, sinteza ca neaparat credinta trebuie sa stea la temelia spiritului omului normal (Confesiunea).



1907, vara:



- Face, impreuna cu prietenul sau Nicolae Constantinescu, o calatorie la Venetia.



1908, 6 septembrie:



- O cunoaste pe Maria Mitcscu (1887-l946), studenta si ea la medicina, venita in vacanta la o prietena, la Pirscov. Una dintre primele vizite in sat, cele doua fete o vor face la mama lui Vasile Voiculescu. Acesta, aflat acasa in vacanta, se va ascunde in rundul gradinii, refuzind sa cunoasca orice femeie, de care, in acea perioada, avea oroare. Chemat insa la capatiiul prietenei bolnave, in calitatea lui de aproape medic, o va intilni - definitiv - pe aceea de care il va lega o profunda comuniune sufleteasca si spirituala.



1910, 21 februarie:



— Se casatoreste cu „domnisoara Marioara Florioara C. Mitescu, juna in etate de ani douazeci si trei nascuta in orasul Ploiesti si domiciliata in capitala Bucuresti, fiica a decedatilor locotenent colonel Mitescu Constantin si Maria Mitescu (Certificat de casatorie eliberat de primaria comunei Pirscov, judetul Buzau, nr. 17, din 21 februarie 1921).

- Din casatorie vor rezulta cinci copii: Martha Elisabeta (1 aprilie 1911

- 5 aprilie 1994, Paris), Olga-Sultana (13 iulie 1912-l6 februarie 1983, Paris), Radu Ilie Vasile (28 mai 1914-l2 noiembrie 1996), Ion (16 mai 1916-23 octombrie 1973), Gabriela-Michacla (8 noiembrie 1920).



Cariera de medic



1910, 4 iunie:



— Este numit medic la circa Ocolu, judetul Gorj. incepe cariera, cu mul-

te peregrinari, a unuia dintre cei mai deosebiti practicanti ai medicinei de pe aceste meleaguri.



1910-l920:



- Este transferat, la cererea sa, intr-un sir de comune resedinta de plasa

(Cimpu - Buzau, Hotarele - Ilfov, Bezdead - Dimbovita, Budesti - Ilfov, Cocioc - Ilfov, Buftea- Ilfov etc). in 1913 participa la campania din Bulgaria, pentru care este decorat cu medalia „Avintul tarii. In 1915 este mobilizat cu gradul de locotenent.



1916:



- Numit seful Spitalului mobil nr. 6, cu ordin de plecare in Moldova.



1917:



- Sef al spitalului de raniti, transformat pe urma in spital de contagiosi,

din Birlad. Dintr-un memoriu adresat de dr. V. Voiculescu Ministerului Apararii Nationale, la 30 octombrie 1940, in vederea asimilarii cu gradul de colonel: „in timpul anului 1917 m-am imbolnavit de tifos exantematic, de febra tifoida si de icter, ingrijind bolnavii de aceste boli. Pentru acest fapt am fost decorat cu «Steaua Romaniei cu spade»: pentru ca «fiind bolnav, a refuzat concediul spre a ingriji pe bolnavi», cum scrie chiar pe brevet. in acest rastimp, pina in 1918, am facut serviciu pe linga tabara de prizonieri din Birlad, pe linga Atelierul central de confectii, pe linga Garnizoana Birlad, precum si pe la alte spitale de raniti si bolnavi. Am fost demobilizat cu gradul de medic subsef, asimilat maior.



1920, 6 ianuarie:



- Numit medic la Administratia Domeniilor Coroanei. Doctorul si orientalistul Constantin Daniel, care i-a fost apropiat in anii '50, relateaza: „in aceasta calitate, asa cum am aflat nu de la el, ci de la sora sa Maria Ivanescu, a tratat cu reusita pe regele din anii '30, care suferea de o afectiune rebela, probabil neurologica, cum au relatat si alti medici curanti (C. Daniel, in voi. Retrospective medicale, studii, note si documente, sub redactia dr. G. Bratescu, Edit. Medicala, 1985, p. 581).



1922:



- Medic si profesor de igiena la Institutul Pompilian din Bucuresti. Sef al circumscriptiei 12 medicale, Bucuresti.



1925:



- Decorat cu „Crucea Meritul Sanitar clasa I pentru intreaga activitate desfasurata in slujba sanatatii poporului.

- Conduce cabinetul de consultatii medicale pentru sateni, infiintat de revista Albina.



1930:



- La radio, initiaza o rubrica medicala pentru sateni si emisiunea Sfatul medicului.

- Delegat redactor sef al propagandei sanitare in Directia Educatiei Poporului in Ministerul Muncii si Prevederilor Sociale.



1930, 16 decembrie:



- „Ca medic comunal de circumscriptie se deleaga si cu conducerea sectiunii sanitare din Sectorul III Albastru.



1933:



- Publica Cunoasterea social-medicala a mediului. Educatia igienica a sateanului si muncitorului. Cultura Sanatatii, Bucuresti.



- Publica (in colaborare cu dr. Manoliu) Calauza farmaciei caminului cu leacuri de intiiul ajutor pentru conducatorii caminelor culturale si Igiena satelor, Editura Fundatiilor Regale.

- Apare Toate leacurile la indemina, in colectia „Cultura satului, Editura Fundatiilor Regale (editia II - 1935, cd. III - 1938, ed. IV- 1945, e3. V-l947).

- Medic sef al Sectorului III Albastru, Bucuresti.

- Director al Centrului de Sanatate IV Verde, Bucuresti.



11 decembrie:

I se aproba iesirea la pensie.

Poeziile poetului Vasile Voiculescu