Era un pom cu frunzele de aur,
ca inimi vechi de aur,
cum n-a mai fost si n-o mai fi
decat in fiecare zi
in toamnele tarzii
Si-un imparat cu barba de argint,
ca urma stelelor de-argint,
ciulea urechile surzite,
inspre nelinistea din frunzele zbarcite
Soptiri de inimi fara leac imbolnavite.
In pom sta, pricajit, un greier negru,
ca fierul negru.
Si greierul pentru-mparat
isi scartaia, neincetat,
putinul invatat.
Iar peste pomul plin cu inimile palpaind, de aur,
in asfintirile de aur,
batranul cauta pe cantaret;
vechi frunze se surpau din marul paduret;
cadeau inimi de aur fara pret,
pe drumuri si prin iarba
Dar una s-a oprit in a Sa barba.
|