Hatis de mure albastre, salcii care se inchina, Rachite coclite, ulmi cu frunza nelinistita, Pazesc ochiul din scaldatoarea tainuita Peste care soarele leaga funii de lumina.
Raspicat, bate scorburi o ghionoaie, Fluiera mierla, turtureaua rade usor. Un lastun bea stropul din zbor. Buturuga baba, in ograda se indoaie.
Ca un stol de lebede, fetele au lasat Albe camasile-n trestii si, aurii, intarzie, Lovind cu piciorul valul, beteala vie, Alegand vad, prin namolul turburat.
Una-si priveste mirata nufarul sanului crud, Alta se sperie de mreana scanteiata pe unda, Doua-nccarca sub salcie sa patrunda, Storcand in pumni trandafirii, parul ud.
In chiote argintii scanteiau vazduhul, Spoindu-si trupul cu huma albastrie, incat fiecare era o statuie vie. Apele sangerau asfintit, suliti clatinau stuful.
Apoi dintr-o data au zbughit, Gramada, risipind o fuga prin prundis, Spaimantate de-un tap barbos, iesit din tufis, Tarand zmuls, lantul priponit.
Au incins hora pe pamantul incropit,
In jurul incornoratului care rumega viclean.
Umbra mirosea a fan, cerul se facuse margean,
Lacrima de argint, luceafarul a mijit
Dar cum au plans toate, jelindu-sc amar,
Rascolind zadarnic iarba rourata,
Tarziu, in noaptea ce pogora ne-nduplecata,
Rascumparand vesmintele furate de caprar.
|