I
Prin lumea mea de fiare tot mai frumos ma-nchipui.
Amiaza imi lipeste pe piept armuri, oglinzi.
O, de-as fugi, pamantul ar da ca o secure
in gatul pus pe praguri sau strans legat in grinzi.
II
in lumea din cuvinte robii se-ntorc sa moara. Cu masca umbla timpul si bici si lanci prin ganduri. Statui cu piei de lapte, dar vechi pe dinafara, Lumina le inchide in cuie mari cu scanduri.
III
Nu e tarziu, dar praful din talpi e semn de vara. Prin poduri vechi, sub sticle, sau mai adanc, sub grinzi, Rod soarecii un sange de fier si dau de ceara, Stirbind in colti lumina de care tot intinzi. Nu e tarziu, dar praful din talpi se face ura,
O curgere spre sine a mastii din afara, in cuiele din cruce un zeu rugat sa moara Se stinge ca un hohot de ras uitat pe gura.
IV
Se frang catapetesme, ard hronici si stihare, Lumina se implanta-n statui ca un cutit. Esti lumea care-n sine s-a voit Cea mai adanca ura si chemare. Flacari de sange, surde, se rup din lumanari. La masa cu argintii, ivita sub altare, in taina ne ucide calcatul in picioare Al celor ce n-au ruguri si-n sinea lor carari.
V
Cai sinceri, in paragini, cu bot uscat de var, Rup lantul lor din iesle si pasc sub lemn izvoare. Dar lumea imi aduce capul taiat in dar Pe tava care suna de mult a inaltare.
Vin berzele si serpii, docili, le cresc in ciocuri, Prea fericiti in clipa suprema ce o-ndura, Cerul din ei se trage cu marea prin ghiocuri. Osanda-ncepe-n zambet, jertfa sfarseste-n ura.
VI
Nu e tarziu, dar pielea din palmi se face lume Si aripi mari de piatra rup trist din tine vama. Acum, pentru uitarea din lucruri, isti un nume, Grav sunetele-n curgeri de pasari se destrama. Pe noptile din suflet, ce cresc prin carne, mute, Tot mai aproape, lupii te joaca-n zaruri, tristi. Dar, dincolo de biciul uscat in palmi, existi Atingem jertfa-n moarte a pietrei ne-ncepute.
|