S-a invechit lumina si ploaia s-a stricat, sarpele casei insusi a putrezit sub sat.
O tulbure otrava dospeste lent in rau, parca nebun e bobul elementar de grau.
Se spanzura fantana de cumpenele ei, pe ochiul trist al vitei ard pete de ulei.
Un cal cu coada-n aer necheaza-n ziduri, rar, din hornul casei iese nu fum, ci balegar.
in cimitirul mare dorm mortii suprapusi, copiii prind invatul zavoarelor la usi.
S-a invechit lumina, pluteste ca-ntr-un ou, cand pasarea sub coaja s-ar aseza din nou.
Campia e uscata si stearpa dinadins, de-un secol norii lumii au terminat de nins.
E magura tocita, din oseminte ies, cu luciu toxic, flacari, si fara inteles.
Si oile-ngenunche, aproape numai piei, pascandu-se-ntre ele. Pana cand dau de miei.
Acum nici nu mai ploua din norii uriasi, ci parca din canalul de scurgeri din oras.
|