Femeia ruginita ca toamna si tutunul imi atinea cuprinsa de-mpatimare drumul. Am intalnit-o-n crasma din port de la Sulina unde isi infipsese, bag-seama, radacina de-mi se parea lipita de scaun si de masa, ca o fiinta fara adresa, fara rasa. Era frumoasa, totusi, sub lirica-i rugina, ca la un bal de curte romanta de duzina caci avea plete inca imbelsugate foarte si de culoarea plansa a vinurilor moarte.
Femeia ruginita ca toamna si tutunul mi-atine inca plina de-mpatimare drumul. Ba chiar prin vene drumul de sange mi-l atine caci din blestemul crasmei ea s-a mutat in mine. imi scrie cu condeiul si-mi bea cu cupa-n mana, -spre glorie si moarte ma ia de brat, stapana, -respira-n ritm cu mine, de iadul meu aproape, iar fumul de havana mi-l scutura pe pleoape.
Cine m-a dus in portul Sulinei, prin dughene, cu viziuni si cantec oniric de sirene? Caci de atunci sunt dublu ca linia ferata si nu mai sunt eu insumi. Sunt numai o erata, un mers pervers de glonte care-si ucide drumul, -fiind de vina toamna femeii. Si tutunul.
|