Accente intime

Ah! inima de lacrimi mi-o simt atat de plina;
In locu-va, raspunsul, sunt ele care-l dau!
Mai mult ca totdeauna povara ne inclina
Si se refuza paine acelor care n-au!
Mai mult ca totdeauna pamantu-acesta mare
Nu poate sa hraneasca pe toti cati a nascut,
Mai mult ca totdeauna, nimic e-o cugetare,
S-o frunza e poetul de crivate batut!
Saracul si bogatul n-au loc l-aceeasi masa
S-aceeasi atmosfera pe univers apasa,
Schimbarea nu exista decat in proceduri;
De sunt zambiri pe buze, in suflete sunt uri;
Dispretul covarseste pe-acela ce nu stie
Ca lumea este-o casa de joc de stosarie
In care se despoaie prin orisice mijloc
Si ca se-ngaduieste sa aibi prin pozunare
Carti bine masluite spre-a face bancul mare,
Destul sa nu te prinda vreun altul mai excroc!
Eu nu visasem lumea, desigur, precum este,
Si cand ma destept astazi s-o vad fara de veste,
Imi vine cateodata sa ma ascund, sa fug,
Sau singur, fara mila, smintit, sa ma distr ug,
Sa nu mai vad lumina din cerul plin de soare,
Si haina vietii-n zdrente s-o lepad la picioare!
Sar mani copii ce inca la san de scumpe mume
Zambiti acestui soare, nestiutori de lume,
Voi, care-aveti un suflet umplut de bunatate
Si care-aveti sa pierdeti acea virginitate
De cugete-aurite din inimi inocente,

Nentelegatori inca de-aceste lungi lamente,
Cu frunti mult mai senine c-al cerului azur,
Cu suf lete curate ca focul cel mai pur,
De e s-a voastra soarta ca sa intrati ca mine
In cercul unui haos de inimi in ruine,
Inchideti ochii vostri; Muriti; nu mai intrati;
Veniti curati in lume, iesiti din ea curati!
Ce? Plansul ma ineaca si nu mai am putere
Sa-nabusesc in mine accentul de durere
Cand mumele m-asculta c-o trista-ncremenire,
Privindu-si copilasii cu inima-n privire!
Ce? Dragile fiinte sa moara? Inapoi!
Mori tu, poete searbad, cu drojdii amarate,
Din care pornesti lumii neimpacat razboi!
Sa mor! Zilele mele sunt astazi hotarate
Nenorocite mume, e prea tarziu sa mor!
Dar dac-acea femeie ce-n pantecile sale,
In zilele-i frumoase de glorii triumfale,
Cand supunea destinul c-un zambet rapitor,
Ursita-a fost sa poar te pe bietul visator,
O! dac-acea femeie ar fi putut sa stie
Ce soarta pregatindu-si imi pregateste mie,
Nu ar fi fost mai bine cu maini nenduratoare
Sa ma omoare-ndata si-apoi sa se omoare?
Societate cr uda, acuzatoare vecinic,
Sunt multi care lumina cerand-o l-al tau sfesnic
S-au ars, s-ale lor inimi ca niste urne sfinte
Pastreaza-abia cenusa din mii de simtaminte,

Sunt multi care-n mijlocu-ti si-adusera junetea,
Ca sa-ti improspateze cu dansa batranetea:
Tu, absorbind degraba prinoasele pe rand,
Te-ai folosit de ele si i-ai privit cazand,
Si-n loc ca sa-ntinzi mana victimelor simtirii,
Ai ras. — Fatale timpuri! Cand plansul nu excita
Decat rasul ironic sau mila ipocrita.
Asupra-va: planeze blestemul Omenirii!