Calul arabului

L-aceasta gandire, de lacrimi paraie
Revarsa-a lor unda pe negru-i obraz!
Toti dorm; numai luna pluteste balaie,
Scaldata-n vapaie
Pe-un nor de atlaz!
Lumina-l ajuta si calu-si zareste,
Dar trist, la o par te, sedea priponit,
Cu ochiul sau negru parea ca-i vorbeste,
Parea ca-l jeleste
In dor adancit!
Arabul atuncea, patr uns de simtire,
Pe branci se taraste s-ajunga la el;
Miscat de-o inalta si dulce gandire,
Spre-a lui mantuire
Lucreaza cu zel!
Cu dintii apuca priponul cel tare,
Il musca, il roade si-l r upe,-n sfarsit:
Deschisa ii este pustia cea mare,
Cu alba carare,
Cu san impietrit!
Dar calul atuncea, de branele-i late,
Cu gura-l ridica, miscat de-al sau dor,
Prin noapte, cu dansul, fantastic strabate,
Nimic nu-l abate
Din falnicu-i zbor.

Si-n tropotul mare, trei zile goneste,
Cand, iata ca-n zare albeste un cort,
Arabul e-n viata, si calul soseste,
Dar vai, cand s-opreste,
S-abate jos mort!