Castelul in ruine domneste peste vale
Din tur nuri retezate se-mprastie o jale,
Si stema ce pe-oricine sa-nfrunte cuteza,
Mancata e de vanturi, de soare si de apa,
Iar vremea ce tot curge o sterge si o crapa —
Din ea ramas-a numai un leu, — un coif, — s-o za.
Sub bolti incenusate paianjenul isi tese
Dantela lui subtire din fire lungi si dese;
Caminul zace-n umbra, posac, — iar de pereti
Abia se tin ici-colo, din cuie sa nu cada,
Portrete-ncondeiate in timpi de cruciada,
Ce sparg intunecimea cu ochii lor semeti.
Un biet vataf de curte, batran ca lumea veche,
Povesti tulburatoare iti spune la ureche:
El a slujit strabunii baronilor de azi
El a vazut castelul in vremuri uimitoare:
Nascut in alte zile, crescu sub un alt soare:
Vlastare fara viata au dat din-naltii brazi.
De-ar fi sa-l crezi, cand luna prin geamuri s-oglindeste,
Si flori de-argint si aur pe lespezi raspandeste;
Cand bate orologiul de douasprezece ori;
In ultimul rasunet al miezului de noapte,
Pe sali si coridoare alearga fel de soapte,
Si curtile rasuna de cai ranchezatori.
Vazut-a el de-asemeni, in sala de serbare,
Ca sub cotlonul vetrei s-aprinde un foc mare;
Apoi vazu si chipuri din cadre coborand
Ca-si scutura dantela mansetelor de praful,
Pe care l-a pus timpul, si l-a lasat vataful,
Si tinta ca se uita in ochii lui pe rand.
Sa-si capete iertarea usor afla puterea,
Caci dusii de pe lume, mai toti, sunt buni ca mierea;
Iar ei, sub policandr ul din mijloc, s-asezau,
Turnand naluci de vinuri in cupe vecinic goale,
Pe cand, baieti de casa le dau grabiti ocoale
Cu umbre de bucate din care nu gustau.
Vataful spune multe, si chiar, — basmiri ciudate! —
Ca-n nopti scanteietoare de crini imbalsamate,
Un tanar, — zmeu naprasnic cu ochi ce sorb si mint, —
Pustiu adesea lasa pervazul cadrei sale
In timp ce alba zana din apa de pe vale
Sub luna-si stoarce par ul in raul de argint.
Castelul are multe povesti ce te minuna,
Dar castelanul de-astazi le crede o minciuna,
Si cand il vad strabunii in zale imbracati,
Rosesc, din inaltimea portretelor auguste,
De stramta redingota cu manece inguste
A celui care-si zice nepot de cruciati.
Si timpul, care vecinic cladirile le sapa,
Apasa peste turnuri, le pleaca si le crapa,
Intinde pe creneluri, pe ziduri si pe porti,
Din muschiul de paragini o fina tesatura
In care tot trecutul s-ascunde-n umbra sura,
Precum s-ascunde-n frunze un trist locas de morti.
