Mai tii oare inca minte noaptea-n care ne-am iubit?
Un moment! Si-n el o viata de un secol am trait!
Pentr u tine ce-am fost insa? Tot ce-ai fost si pentr u mine.
Un capriciu de o clipa pe-ale inimii r uine!
Iata tot. Fara-ndoiala, noaptea, c-o vei fi uitat
Si te miri de intrebare precum insumi sunt mirat;
Unul s-altul, de atuncea, multe nopti avem de-acele
Ca sa ne-amintim de toate, este foarte-adevarat!
Dar secretul intrebarii, cunoscut inimii mele,
Nu e-al meu sa-l dau pe fata, si-ti ramane a ghici
Pentr u ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rataci:
„Mai tii oare inca minte noaptea-n care ne-am iubit?
Un moment! Si-n el o viata de un secol am trait!“
Eram tineri deopotriva, visatori ca Poezia,
Gratiosi ca Tineretea, dulci ca doua sarutari
Care-aprind pe buze rumeni ale dragostei-mbatari!
Tu in arte, eu in versuri, ne-ncepuseram solia,
Viitoru-n fata noastra suradea, si intre noi
Sta capriciul molatic; iar deschis pentru-amandoi
Se afla Musset pe masa. Mai tii minte, spune-mi, oare,
Frazele armonioase din poema-ncantatoare,
Cand perdelele alcovei tresareau? Cand Rolla, mut,
In betia cea din urma sta cu sufletul pierdut!
Marion, pe-ale lui brate, o copila! cumparata
Pe pret d-aur, de la ma-sa, se zbatea nevinovata!
O! De ce n-am fost ca Rolla si ca el sa fi facut
A-mi fi noaptea cea din urma noaptea ce-am pastrat in
minte?
Cate suferinte astfel nu mi-as fi crutat, si cat
N-as dormi acum de bine printre mutele morminte,
Unde scapi de scarba lumii si de-al traiului urat!
Spune-mi, draga mea Ma iarta ca era sa-ti zic pe nume!
Poti sa fii cu o femeie, dar de esti un om de lume,
Trebuie dupa aceea, doamna, ca sa-i zici, si eu,
Care fac din lume parte, ca un om cu maniera,
Pot sa sar pe ici, pe colo, cate-un gard din drumul meu
Insasi le-ai sarit adesea Sa sar insa-o bariera
Nu e-n gustul dumitale si nu poate fi-ntr-al meu!
Doamna mea, dar. Mai tii minte? Eu nu uit nimic Incat
Focul ce ardea in soba parca-l vad. Tuseai p-atunce
Si credeai ca Moartea, grabnic, are-n groapa sa te-arunce:
Ea lua amorul nostru si se multumi pe-atat!
Este-adevarat, desigur: Nu facusem juraminte
Ca sa ne iubim o viata cum se face-obicinuit!
Un capriciu de o noapte are altfel de cuvinte
Si, cu toate-aceste, o clipa cat un secol ne-am iubit!
Luna nu era in ceruri ca s-o am de mar turie,
Si-nchizandu-si somnoroase ochii lor patrunzatori,
Stelele nenumarate de pe bolta azurie
Dormeau duse prin vazduhuri sub o grea manta de nori!
Usa chiar era-ncuiata. Iar pe ulita desearta
Cativa natarai de frunte se luasera la cearta,
Atragand de la fereastra pe un curios gardist,
Care, strans la catarama, in mundiru-i de cazarma,
Dup-o lunga sarutare, auzise-n casa larma
Precum vezi, n-am nici un martor, si e lucru foarte trist!
Lemnele trosneau sub flacari si se-ncovoiau in doua,
Insa in cenusa muta de atunci s-au prefacut,
Ca de-ar sti ca sa vorbeasca revenind la viata noua,
Multe-ar mai putea sa spuna ele, care ne-au vazut!
A! de n-ai uita nimica din momentele trecute,
Daca noaptea de aprile ti-a ramas in suvenir,
Vino, vom sorbi din cupa fericirilor pierdute.
Zilele vor curge line dupa-al noptilor delir!
Sunt atat de tanar inca, inima mi-e-atat de plina,
Buzele-mi soptind un nume dupa dragoste suspina!
E ciudat, fara-ndoiala, — ca sunt ani intregi de zile —
Sa-mi reamintesc de-o noapte printre noptile de-aprile,
Si cu gandul dus la tine, visator, sa ma trezesc
Cu o patima in suflet si in inima c-un nume
Ca sa-mi fluture pe buze si sa-mi spuie ca iubesc!
E ciudat, si n-am ce zice, dar ciudat asa cum este,
Face parte integranta din a dragostei poveste:
Inima este-o enigma si iubirea un mister,
Le urmez, si iata totul: sa le inteleg nu cer!
De e scris insa departe unde te-af li-acuma, doamna,
Sa uiti noptile de-aprile pentru noptile de toamna
Si sa razi de-aceste versuri ale sufletului meu,
Uita-le, dar lasa-mi dreptul ca sa nu le uit si eu,
Si sa-mi zic ca mangaiere pentr-o patima adanca:
„Mai tii oare inca minte noaptea-n care ne-am iubit?
|
