Noaptea de decembrie

Urgia e mare si-n gandu-i s-afara,
Si luna e rece in el, si pe cer
Si bezna lungeste o strasnica gheara,
Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer
Si luna e rece in el, si pe cer.
Dar scrumul sub vatra, deodata, clipeste
Pe ziduri, alearga albastre naluci
O flacara vie pe cos izbucneste,
Se urca, palpita, trosneste, vorbeste
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?“
Si flacara spune: „Aduc inspirarea
Asculta, si canta, si tanar refii —
In slava-nvierii ineaca oftarea
Avut si puter nic emir, voi sa fii.“ —
Si flacara spune: „Aduc inspirarea
Si-n alba odaie alearga vibrarea.
Rastristea zapezii de-afara, dispare
Deasupra-i e aur, si aur e-n zare, —
Si iata-l emirul orasului rar
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul paraului clar.
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul —
Prin aer, petale de roze plutesc
Matasea-nflorita marita cu firul
Nuante, ce-n umbra, incet, vestejesc —

Havuzele canta — voci limpezi soptesc
Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.
Si el e emir ul, si are-n tezaur,
Movile inalte de-argint si de aur,
Si jar uri de pietre cu flacari de sori;
Hangiare-n tot locul, oteluri cumplite —
In grajduri, cai repezi cu foc in copite,
Si-ochi imprejuru-i — ori spuza, ori flori.
Bagdadul! cer galben si roz ce palpita,
Rai de-aripi de vise, si rai de gradini,
Argint de izvoare, si zare-aurita —
Bagdadul, poiana de roze si crini —
Djamii — minarete — si cer ce palpita.
Si el e emirul, si toate le are
E tanar, e farmec, e trasnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare
Spre Meka se duce cu gandul mereu,
Si-n fata dorintei — ce este — dispare —
Iar el e emirul, si toate le are.
Spre Meka-l rapeste credinta — vointa,
Cetatea preasfanta il cheama in ea,
Ii cere simtirea, ii cere fiinta,
Ii vrea frumusetea — tot sufletu-i vrea —
Din talpi pana-n crestet ii cere fiinta.
Dar Meka e-n zarea de f lacari — departe —
De ea o pustie imensa-l desparte,

Si prada pustiei cati oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsa de soare,
Nici cantec de paseri, nici pomi, nici izvoare —
Si dulce e viata in rozul Bagdad.
Si dulce e viata in sali de-alabastru,
Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,
In vie lumina tronand ca un astr u,
Cu albele forme de silfi imprejur,
In ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iata si ziua cand robii si-armeaza —
Camile gateste, si negri-armasari,
Convoiul se-nsira — in zori scanteiaza,
Porneste cu zgomot, — multimea-l urmeaza,
Spre porti napustita cu mici si cu mari.
Si el ce e-n frunte pe-o alba camila,
Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,
Privindu-si orasul in roza idila
S-opreste, o clipa, pe verdele pisc
Din ochiul sau mare o lacrima pica,
Pe cand, de sub dealuri, al soarelui disc
In gloria-i de-aur incet se ridica
Si lacrima, clara, luceste, si pica
Din apa fantanii pe care o stie
In urma, mai cere, o data, sa bea

Cur malii-o-nfasoara c-o umbra-albastrie
Aceeasi e apa spre care venea
Copil, sa-si alinte blondetea in ea —
Si-ntreaga, fantana, e tot cum o stie.
E tot cum o stie, — dar, searbad la fata,
Sub magica-i umbra, un om se rasfata
Mai slut e ca iadul, zdrentos, si pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prafuit,
Viclean la privire, si searbad la fata.
De nume-l intreaba emirul, deodata,
S-acesta-i raspunde cu vocea ciudata:
— La Meka, plecat-am a merge si eu.
— La Meka? La Meka? — si vocea ciudata:
— La Meka! La Meka! rasuna mereu.
Si pleaca dr umetul pe-un drum ce coteste
Pocit, schiop si searbad, abia se tareste
Si drumu-ocoleste mai mult, tot mai mult,
Dar mica poteca sub pomi serpuieste,
O tanara umbra de soare-l fereste,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Si drumu-ocoleste mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleaca —
Pustia l-asteapta in largu-i s-o treaca
Prin prafu-i se-nsira camile si cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, si piere,
Mai sters decat rozul de flori efemere,
Mai stins decat visul pierdutului rai.

In largu-i pustia, sa treaca-l asteapta —
E dreapta — tot dreapta — dar zilele curg,
Si foc e in aer, in zori, si-n amurg —
Si el nainteaza, dar zilele curg.
Nici ur ma de ierburi, nici pomi, nici izvoare
Si el nainteaza sub flacari de soare
In ochi o naluca de sange — in gat
Un chin fara margini de sete-arzatoare
Nisip, si deasupra, cer rosu — s-atat —
Si toti nainteaza sub flacari de soare.
Si tot fara margini pustia se-ntinde,
Si tot nu s-arata orasul preasfant —
Nimic n-o sfarseste in zori cand s-aprinde,
Si n-o-nvioreaza suflare de vant —
Luceste, vibreaza, si-ntr una se-ntinde.
Abia, ici si colo, gasesc, cateodata,
Verdeata de oaza cu dor asteptata
Sageata, alearga cal alb si cal murg,
Camilele-alearga sageata si ele,
La cantecul apei se fac usurele
Izvor sau citerna in clipa le scurg —
Dar chinul reincepe, si zilele curg.
Si tot nu s-arata naluca sublima
Si apa, in foale, descreste mereu
Cand calul, cand omul, s-abate victima,
Iar mersul se face din greu si mai greu
Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, si mandre camile.

Si tot nu s-arata cetatea de vise
Merindele, zilnic, in traisti se sfarsesc
Pradalnice zboruri de paseri, sosesc
S-arunca pe lesuri cu ciocuri deschise,
Camile, cai, oameni, cad, pier, se raresc
Doar negrele paseri mereu se-nmultesc
Si tot nu s-arata cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e inca,
Si vine si ziua cumplita cand el,
Ramas din toti singur, sub cer de otel,
Pe minte isi simte o noapte adanca —
Cand setea, cand foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pantec, ii pun cate-o stanca,
Prin aeru-n f lacari, sub cerul de-otel.
Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu camile
Sub aer u-n flacari, zac rosii movile —
Nainte — in laturi — napoi — pestetot,
Oribil palpita aceeasi culoare
E-aprins chiar pamantul hranit cu dogoare,
Iar ochii se uita zadarnic, cat pot —
Tot rosu de sange zaresc pestetot
Sub aer u-n flacari al lungilor zile.
Si foamea se face mai mare — mai mare,
Si, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare
Bat tamplele — ochii sunt demoni cumpliti
Cutremur e setea, s-a foamei simtire
E sarpe, ducandu-si a ei zvarcolire
In pantec, in sange, in ner vii-ndarjiti —
Bat tamplele — ochii sunt demoni cumpliti.

Abia mai paseste camila ce-l poarta
Speranta, chiar dansa, e-n sufletu-i moarta —
Dar iata — parere sa fie, sau, ea?
In zarea de flacari, in zarea de sange,
Luceste Emirul puterea si-o strange —
Chiar portile albe le poate vedea
E Meka! E Meka! s-alearga spre ea.
Spre albele ziduri, alearga — alearga,
Si albele ziduri, lucesc — stralucesc, —
Dar Meka incepe si dansa sa mearga
Cu pasuri ce-n fundul de zari o rapesc,
Si albele ziduri, lucesc, — stralucesc!
Ca gandul alearga spre alba naluca,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc
Camila, cat poate, grabeste sa-l duca
Dar visu-i, nu este un vis omenesc —
Si poamele de-aur lucesc — stralucesc —
Iar alba cetate ramane naluca.
Ramane naluca, dar tot o zareste
Cu porti de topaze, cu turnuri de-argint,
Si tot catre ele s-ajunga zoreste,
Cu toate ca stie prea bine ca-l mint
Si porti de topaze, si turnuri de-argint.
Ramane naluca in zarea pustiei
Regina tr ufasa, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul tintit,
Si vede pe-o iasma ca-i trece sub poarta

Pe cand sovaieste camila ce-l poarta
Si-n Meka strabate drumetul pocit,
Plecat schiop si searbad pe drumul cotit —
Pe cand sovaieste camila ce-l poarta
Si moare emir ul sub jarul pustiei —
Si focu-n odaie se stinge si el,
Iar lupii tot urla pe-ntinsul campiei,
Si frigul se face un brici de otel
Dar luna cea rece, s-acea dusmanie
De lupi care urla, — s-acea saracie
Ce-aluneca zilnic spre ultima treapta,
Sunt toate pustia din calea cea dreapta,
S-acea izolare, s-acea dezolare,
Sunt Meka cereasca, sunt Meka cea mare
Murit-a emir ul sub jarul pustiei.