Musset a cugetat-o sorbind a ei racoare
Si stelele de aur din cerul luminos,
Si tainica natura in falnica-i splendoare,
Si tot ce se-ntrevede in haos, sus si jos,
Si tot ce este-n suflet ca sfanta inspirare,
Si tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Si tot ce este-n inimi ca patimi ori simtiri,
Pe cand, pe rand, venira cu dulci insuf letiri
S-alunece pe harpa-i, incet, ca o suflare
Ce-mprastie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astazi Muza din ceruri sa coboare,
In mantia-i eter na de aur si de-azur,
Si tocmai de la Sena, ce curge maiestoasa,
La Dambovita noastra, ingusta si tinoasa,
Sa faca sa revibre divinul ei murmur?
Si noi avem desigur un cer curat si-albastru
Si inime voioase si inime-n dezastru,
Si noi avem in aer parfum si melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Deparatenii, precum si Franta sora,
Avut-atatea genii apuse-n aurora,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete sa salte,
Sunt limbi ca sa vorbeasca cu vocile inalte,
De-aceia care canta si mor necunoscuti,
Pierduti pentru-omenire si tara lor, pierduti!
A! Tu plangeai amarnic, poete al durerii,
Atunci cand a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lastarele puterii,
Caci mandra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare in Franta nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate:
Amici care sa planga cand sufletu-ti plangea!
Femeia raspunsese la sacra ta iubire,
Barbatul raspunsese la amicia ta,
Si cantecele tale zburau la nemurire,
Si nimeni nu le uita si nu le va uita!
Tu n-ai murit de foame in trista ta cadere,
Si n-ai vazut in lacrimi pe muma-ta-n durere,
Prin cantecele tale nascusi neatarnat,
Si Muza ta duioasa poet te-a consacrat,
Dar ea totdeodata nu zise: „Mergi, poete,
Sa fii numai ca martor l-a zilelor banchete
Si-o viata dureroasa in lume sa tarasti“
Iar cand voia sa fie de lauri coronata,
In taina sa se-ncline pe fruntea-ti inspirata,
Puteai in candelabre s-aprinzi ca s-o primesti,
Faclii nenumarate, sub care sa palesti,
Cu tampla rezemata de maini, o-ntreaga noapte,
Si pana despre ziua s-asculti ale ei soapte,
S-apoi s-adormi de somnul fiintelor ceresti!
Puteai, dupa vointa, s-alergi in lumea mare,
Venetia sa-ti cante o dulce inspirare,
Prin salile dogale voios sa ratacesti,
Sa zbori pana la Lido in neagra ta gondola,
Cu fruntea luminata de-o sfanta-aureola,
Si plin de o iubire eterna, sa iubesti!
Sa-ti pierzi orice iluzii, s-amor ul sa-ti ramaie
Spre cer ca sa se-nalte ca fumul de tamaie,
Si-n nopti melodioase de august ori de mai,
Nou inger, pe-aripi late, sa zbori pana la rai!
Puteai langa Rachela, cu inima desarta,
Dar nobila prin suflet si nobila prin arta,
Sa uiti a ta durere si vocea sa-i asculti,
Si mult mai sus de secol, razand de calomnie,
Sa te ridici deodata pe brate de adulti,
Varsand in a ta urma torente de-ar monie,
La care sa se-nchine dusmanii cat de multi!
Puteai, razand de versuri la front aliniate,
Sa tesi o noua panza de rime zdruncinate,
Si-ntr-insa sa amesteci real cu ideal,
Facand pe a ta Muza in clipa sa creeze
Taverna-n care vinul sa curga ca un val,
Alaturi cu palatul in care sa viseze
In mijlocul orgiei vr un nou Sardanapal!
Pe Malibran, in care vibra melodioasa,
A ingerilor voce din doma radioasa,
Puteai s-o faci celebra, cantand pe-al ei mor mant,
Si-n Rolla, de la ceruri, sa cazi pan’ la pamant,
Iar fata sa-si desire cu mana ei roz-alba
Monedele de aur cuprinse intr-o salba,
Si dandu-le lui Rolla, acelui desfranat,
Sa-i zica: „Ia-le, du-te, si joaca-le, caci poate,
Norocul sa se schimbe precum se schimba toate!“
Dar Rolla sa-si goleasca paharu-nveninat,
Sa-si dea a lui suflare cu ziua ce se-ngana,
Si inger, ca si demon, prin nume sa ramana!
Sublim poet, ca mine tu n-ai trait in lume,
Sa simti indiferenta cum vine sa sugrume
Din inimile noastre, cerescul simtamant,
Ce sparge inchisoarea-i de huma, ca sa zboare
Spre tot ce este raza, scantei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridica in cer de pe pamant!
Ai suferit, desigur, dar niciodata inca,
Oriunde te conduse destinul tau incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Si patria-ti, — ingrata fiind, — ti-a zis: „Mananca!“
Cantasi cu toate-acestea un imn de-amaraciune,
Sarcasmele ranjinde pe buze-ti se-ntalnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie sa faca acei ce flamanzesc?
Cand iunie surade cu noptile-nstelate,
Sa cante sau sa moara, cand tu si n-ai cantat?
Sa planga, sau sa rada, cu buze desclestate,
Cand tie, si condeiul din mana ti-a picat?
Sa cante? Pentru cine? Sa moara? Pentr u cine?
Si cine stie, oare, in moarte de e bine?
Sa planga? Insa plansul provoaca rasul azi
Pe cat ai sa versi lacrimi, pe-atata ai sa cazi!
Sa rada? Dar tot omul o rana are-ntr-insul
Sa rada insa! Rasul provoaca singur plansul!
|
