Poetii

Cu ei vorbesc fr unzele-n cale,
Cu ei si apele pe vale,
Si boltile albastre!
Iar daca au un corp de tina,
Cu suf letele in lumina
Plutesc mai sus de astre!
De suferinti, ei sunt exemple,
Cand mor li se ridica temple
Si falnice statuie!
In viata insa duc o cr uc e
Pe care toti se-ntrec s-apuce
Sa-i rastigneasca-n cuie!
Si nu e-n stare suferire
Ca sa-ntrerupa-a lor menire
Si nobila, si sfanta!
Lor nu le pasa de napastii;
Zambesc pe margini de prapastii;
Iubesc, mangaie, canta!
Castiga painea lor prin tr ude;
Nenorocitii le sunt rude,
Copii, le sunt orfanii;
Ii recunosti fiindca-i latra
Toti cainii ce-au hranit in vatra,
Toti cainii, toti dusmanii!
Cu cerul care le zambeste,
Sunt curcubeul ce uneste
Sarmana noastra lume!

„Poeti“, in valea cea de plangeri
Lor li se zice, insa, „ingeri“
E-n ceruri al lor nume!