Sub cel de-al treilea Ptolemeu, La curtea din Alexandria, Mi-am dovedit candva si eu In hexametri maiestria
Si-n vila mea de langa Nil, Sub ochii stelelor amice, Am preamarit in nobil stil Parul reginei Berenice.
Un retor insa, sec si sters, Dar in tertipuri mester mare, Ma-mpunse cu perfidu-i vers, Scris prost, dar plin de defaimare.
Vazand cum gloriile trec, Topite-n ura si-n otrava, M-am hotarat atunci sa plec Si mi-am tocmit in port o nava.
Spre Rhodos era drumul meu; Dar vanturile-au fost vrajmase, Si-am ratacit ca Odiseu Pe valurile naravase.
Dar zeii binevoitori M-au aparat de naufragii Pe tarmul unde mancau flori Odinioara lotofagii.
Doar niste pasari triste gem Pe-acele sterpe-acum pamanturi. Spre insula lui Polifem M-au dus apoi domoale vanturi.
Ciclopii erau morti de mult; La fel si crudele Sirene: Nu le-am gasit, ca sa le-ascult, Pe nicaieri cantand viclene.
Am prins atuncea gust si eu De lungi calatorii ciudate Si mi-am largit periplul meu Spre tarile indepartate.
M-am insotit c-un negustor, Prieten vechi al meu din Delta, Neostenit navigator Din Chipru pan-la coasta celta.
Cu el umblat-am indelung Din port in port, prin cinci imperii, Si chiar prin locuri unde-ajung Cu greu si rar corabierii.
Mergand odata ratacit Printr-un tinut din miazanoapte, Pe unde soarele-i zgarcit, Am intalnit sucite fapte.
Asemenea-ntamplari nu stiu Daca s-au povestit vreodata. Cu trestie de Nil le scriu Pe-acest papirus fara pata,
In Rhodos, unde-mbatranesc Ca dascal cu-autoritate in mestesugul elinesc Al elocutiei ritmate.
* Umblam de mult. in urma mea Lasasem portul plin de ceata Si marea turbure si rea. Plecasem dis-de-dimineata,
Cu negustorul meu amic, Mai inauntrul tarii, unde, Asa cum geografii zic, Vanat de soi prin vai s-ascunde
Si este miere din belsug Si ceara alba cu duiumul. Un barbar lung si clapaug Mergea cu noi s-arate drumul.
Era un bastinas dibaci; Stia putin si elineste, De-aceea-l luasem de talmaci, Vorbind cu el prieteneste.
Aveam in nava vin focos, Adus din insule eline, Si amfore cu pantec gros, De untdelemn de aur pline.
Aveam si bani de-argint. Cu ei Mergeam acum in cautare De ceara alba si de piei Si blanuri de-animale rare.
Urcam incet un deal rapos, Tarand picioare ostenite, Pe-un drum ingust si grunzuros, Prin mari paduri ingalbenite.
Prin ramuri se cernea usor Lumina toamnei, neguroasa, Si ma-ndemna sa-mi infasor Mai strans pe trup hlamida groasa.
Satul de-acest urcus viclean Si obosit de-atata cale, M-am asezat pe un bustean, Sa-mi scot tarana din sandale.
M-am odihnit putin. Apoi, Sculandu-ma, pornii in graba, Ca sa-i ajung pe ceilalti doi. Dar nu-i gasii. Ciudata treaba!
Intarziasem eu prea mult? In van lungeam acuma pasul. Am stat o clipa-n loc s-ascult, Doar voi putea sa le-aud glasul.
Dar n-auzeam decat, prelung, Un zvon de vant prin frunze moarte. Si-atunci am dat un chiot lung, Strabatator prin vai departe.
Dar linistea de nepatruns Domnea statornica si-adanca. Si numai Echo, drept raspuns, Ma ingana de dup-o stanca.
Din nou, printre stejari batrani, Pornii. Dar la o cotitura, Ca degetele unei mani, Cinci drumuri noi se desfacura.
Pe care sa ma duc? Pierdut, Am stat o clipa-n contemplare. Pe cel din mijloc, mai batut, Am apucat, la intamplare.
Lasand padurea de goruni, Ma duse drumul prin valcele Acoperite de aluni Si corni cu sangerii margele.
Cu-ncetul negura pierea. Se descretea cereasca frunte. De buna seama, vremea rea Se-oprise dincolo de munte.
Gerosul Boreas hursuz Plecase-n pesteri sa se culce, Si-acum, molatec in auz, Soptea prin crengi zefirul dulce.
Privelistea se limpezi; Nu mai era nici frig, nici ceata. Un soare cald de miazazi Trezea in mine-o noua viata.
Din tara negurii abia Daca facusem zece stadii, Si-acum privirea mea sorbea Un cer curat ca al Heladii.
Am poposit pe un colnic. Un munte-nzapezit in zare Ca marmura de Pentelic Lucea cu crestetul in .soare.
Jos, ca un mare talger plin De daruri si de trufandale, Sub cerul molcom si senin Se rasfata domol o vale
Cu lanuri, pajisti si cirezi. Rostogolind albastre unde, Un rau curgea printre livezi Cu poame aurii, rotunde.
Si eu ma minunam privind: Sa fie-acele fructe rare Care s-aduc de pe la Ind, Din tara soarelui-rasare?
Desi-n vazduh se raspandea Aroma lor de mirodenii Si le zaream in fata mea, Tot ma temeam ca sunt vedenii.
Dar in sfarsit intelesei Ca nu era o nalucire. Si-am laudat atunci pe zei Ca pentru-o buna prevestire.
In pacea veselei amiezi, Pe-o coasta, lang-o padurice, Zburdau pe iarba miei si iezi Ca in Arcadia ferice.
Dar naiului iubit de Pan Nu-i rasuna pe-aicea glasul. Vazand departe un cioban, imi indreptai spre dansul pasul.
Cu capu-n piept, sedea cuprins De-o-ncremeneala prea ciudata. Usor pe umar l-am atins. El fruntea-si ridica deodata
Si ma privi. Avea un chip Stralucitor de tinerete, Dar, ca si fata lui Edip, Plin de-o salbateca tristete.
Ca trasnetul privirea lui M-atinse c-un fior de moarte. Voisem sa vorbesc. Tacui, Pornind de-acolo mai departe.
Pe langa argintii smochini Mergeam acuma pe-o alee Ce se-ntindea printre gradini Cu temple si mausolee.
Porumbi zburau din ram in ram, Si toata ginta pasareasca Canta de zor. Dar nu zaream Nici o faptura omeneasca.
Dormeau sub cerul de safir Palate albe cu porti grele De bronz si scari de ros porfir. Dar nici o straja langa ele!
Sa fi ajuns, de zei trimis, in resedinta funerara A unei noi Semiramis, Stapana peste-aceasta tara?
Stateam asa pe ganduri, cand Zarii venind un om spre mine; Si mult m-am bucurat vazand Ca i-s vesmintele eline.
in cel mai nobil atic grai De-ateniana armonie Ma repezii si-l salutai Cu patos si prietenie.
El mi-arunca nedumerit O turbure cautatura; Pe urma, tainic si smerit, isi duse degetul la gura
Si, fara-a scoate un cuvant, C-un gest de-adanca resemnare, Punandu-si ochii in pamant, Se-ndeparta in graba mare.
De buna seama, mi-am spus eu, Pe-aceste locuri, poate sfinte Si inchinate vrunui zeu, Nu-i voie sa rostesti cuvinte.
M-am dus atunci la rau, satul De-aceasta liniste cumplita. O fata intindea un sul De panza proaspat inalbita
Pe malul nisipos si lin. I-am spus, vorbind cu-ndemanare, Ca sa n-o sperii: "Sunt strain Si vin de dincolo de mare.
O, spune-mi, ce erou vestit A dat acestei tari un nume Si ce popor prea fericit Traieste-n acest colt de lume?"
Ea nu-mi raspunse. Ochii ei Ma pironira cu-o privire. Si-am deslusit deodata-n ei O crunta deznadajduire.
Dadu din umeri ca si cand Ar zice: "Totul e degeaba", isi stranse panza si-n curand Pleca de-acolo-n toata graba.
Mi-am spus atunci: "Nici un mister! Aceasta barbara fecioara Nu stie limba lui Homer Si fuge ca o caprioara;
Straini, fireste, nu vin des Pe-aceste locuri departate" Dar in curand am inteles Ca toate-aici erau ciudate.
Pe drum, prin lanuri, la fantani Si prin gradinile-nflorite, Copii cu chipuri de batrani, Femei cu fetele-mpietrite
De-o deznadejde fara leac, Cum ma vedeau, din departare, Cu mana-mi faceau semn sa tac, Temandu-se de vreo-ntrebare.
Si ce priviri de osanditi: Banuitoare, crunte, grele! Parc-ar fi fost mereu panditi De toate duhurile rele!
Si toti, copii, barbati, femei, Pe cat puteam sa-mi dau eu seama, Vorbeau cu greu chiar intre ei, In soapta numai si cu teama,
Ca niste vinovati munciti De crudele Erinii hade Dar ce-s acesti nefericiti Ce nu mai stiu vorbi si rade?
Sunt prigoniti? De ce se tem? De ce li-s ochii plini de groaza? Ce chin ii roade? Ce blestem Nendurator ii inclesteaza?
Sunt poate umbre care vin Din lunga noapte funerara Si-mpinse de-un viclean destin Traiesc aici a doua oara,
Dar numai timp de-o zi! Si-apoi,
In lungi, sovaitoare cete,
Le mana Hades inapoi
La negrul Stix, cu ape-ncete.
Dar nu voi fi silit si eu,
La fel cu-a ceasta trista gloata,
S-ascult de fiorosul Zeu?
Si m-am intors din drum deodata!
|