Din G. D e r j a v i n
O Tu, ce esti Nemarginire
In vietuirea vie a firii,
In veacuri fara despartire
Treime a dumnezeirii!
Duh unu-n toate aflator,
Duh nezidit, dar ziditor,
Ce nu-L patrunde duhul meu,
Ce toate-n Sine implineste,
Zideste, cuprinzand pazeste,
Al Carui nume-i Dumnezeu!
A masura adanca mare,
A numara a Ta faptura,
Chiar de-ar putea o minte tare,
Tu n-ai nici numar, nici masura.
Nici duhurile luminate
De Tine-n ceruri asezate,
Nu cerceteaza a Ta fire.
Gandirea doar spre Tine zboara,
Ca in maria Ta sa piara,
Cum piere-n veacuri o clipire.
„Naintea vremilor chemat-ai
Din bezne-a lumii plamadeala,
Iar vecinicia-ntemeiat-ai
In Sine, spre a noastra fala.
In Sine toate implinind,
Din Sine vecinic stralucind,
Tu toate-ntreci, ce ai zidit;
Caci le-ai zidit cu un cuvant
Si tot zidind si mai zidind,
Ai fost si-i fi in veci marit.
Un rand de firi in maine tii
Si cu puterea Ta le-nvii,
Unesti incepere, sfarsit,
Dai moarte celui ce-a trait.
Scantei, ce risipite cad,
Sunt stele ce le-ai semanat.
Ca-n dimineti, de soare pline,
Omatul lucitor se cerne
Prin aerul curat al iernii,
Asa-s luminile sub Tine.
Lumini aprinse — milioane
In nesfarsite ceruri curg,
A Tale implinesc zacoane,
Luciri invietoare scurg
Aceste candeli luminoase,
Munti de cristaluri sangeroase*,
Mari nesfarsite in largime,
Vazduhuri, ceruri arzatoare
Si focuri larg luminatoare
In fata Ta-s intunecime,
O picatura-n mari cazuta
Ii cerul pus in rand cu Tine,
Dar ce-i chiar lumea cea vazuta
Si ce-i fiinta mea in sine?
Caci toate-ntinderile lumii
*Rosii — intunecate, de floarea sangelui.
De-un milion de ori marite
Si spre indeplinirea lumii
Fara sfarsit adaugite, —
Sunt numai un graunte mic,
Iar eu in fata Ta — nimic.
Nimic! Dar cant a Ta marie
Si vecinice desavarsiri,
Caci zugravirea Ta cea vie
O port in ganduri si simtiri.
Nimic! Dar Tu mi-ai dat viata
Si gand — cu dansul ca sa zbor
Prin inaltimea Ta mareata
Si sa te cat cu mare dor.
In tine sufletul meu crede,
Pre Tine, cugetand, Te vede,
In fire, in fapte omenesti;
Si mintea mi se-nsenineaza,
Gandirea mi se lumineaza.
Eu sunt — deci dar si Tu esti.
Tu esti — imi da de veste firea,
Imi spune gandul meu cel mic,
Mi-arata voia si simtirea:
Tu esti — deci nu-s eu un nimic.
Sunt particica din zidire,
Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,
Intre fiintele trupesti
Si duhurile ingeresti.
In mijloc Tu m-ai asezat,
Cu mine toate ai legat.
Cel mai intai si de pe ur ma
Sunt eu in scara faptuirii,
Cel care-ncepe, care curma
Hotar ul pamantesc al firii.
Cu trupu-n colb ma tavalesc,
Cu mintea — fulgeri carmuiesc,
Stapan si rob, sunt crai si vier me
Fiind asa de minunat,
De unde oare m-am luat?
Din Sine — nu-ntr-aceeasi vreme
A Ta zidire sunt, Preasfinte,
Sunt dintr-a Ta intelepciune,
Izvor al vietii si Parinte,
Daruitorul celor bune!
Dreptatea Ta hotaratoare
Binevoit-a sa-mi coboare
Spre moarte firea vecinic vie,
Ca ea din haina pamanteasca
Prin moarte sa se slobozeasca
Si iar in slava Ta sa vie!
O, Duh Preasfant si negrait!
Eu stiu ca-a mele inchipuiri
Sarace sunt de zugravit,
Chiar umbra vecinicei mariri;
Dar dac-a Te mari se cade,
Apoi cel muritor nu poate
Altmintrelea sa Te mareasca
Decat cu gandu-n inaltime
Marturisind a sa micime,
Cu lacrimi sa Te multumeasca.
|
