(Povestire)
Se ivea de dupa dealuri
Noaptea-n umbre mohorate,
Scuturand intunecimea
Din aripile urate.
Nu-i lumina nicaierea,
Numa-ntr-un bordei pustiu
Lumineaza-o luminita,
Ca un suflet de-abia viu.
Si intr-acel bordei, pe paie,
Numa-n petice-nvelita,
Zacea mama celor patru
Pr unci, cu fata necajita.
Ea se zbate, se framanta,
Mila Domnului o cere
Si, privindu-si copilasii,
Se sfarseste de durere.
Si cucernica-i gandire,
Din credinta izvorata,
Si-o indreapta catre ceruri,
Catre Maica Preacinstita.
Si se roaga cu caldura
Pan’ ce graiul i se cur ma.
Copilasii plang de foame,
Caci felia cea din urma
Au mancat-o de-acu ziua,
Le-a ramas numai o coaje;
Biata mama le-o-mparteste
Si-i indeamna sa se roage;
Iar ea cade-n pat zdrobita
Si de mila, si durere.
Si privirea i se stinge
Si puterea toata-i piere
Copilasii plini de groaza
Plang, se vaieta si zbiara;
De-a lor tipete de groaza
Chiar si moar tea se-nfioara.
Toti o striga si-o sar uta
Si-o dezmiarda fiecare:
„Mama, mama, scumpa mama,
Vom fi buni, o, mila-ti fie,
Nu muri! deschide ochii!
Lasa-ne-o, o, Doamne, vie!
N-auzi, mama?“ S-a lor lacrimi
Si durerea lor nespusa
N-ar putea un grai de oameni,
Nimeni ca s-o faca spusa
Moartea galbena ca ceara
Sta la capatai c-o coasa,
Dar si ea simteste lacrimi
Ca ii pica jos pe oase.
„Nu, nu pot, ea se gandeste;
O mai las pe biata mama
Sa-ngrijeasca copilasii
Amarati si plini de teama,
Voi rabda chiar si osanda,
Dar o las aceasta seara“
Si ca umbra nevazuta
A iesit pe usa-afara.
*
Se desteapta biata mama
Ca trezita fara veste,
Plansul pruncilor, durerea
I se par numai poveste.
Se ridica de pe paie,
Copilasii-n brate-i strange
Si-i saruta si-i dezmiarda,
Ca nici unul nu mai plange,
Culca unul cate unul
Sarutandu-i cu dulceata;
Iar pe cel mai mic, sarmanul,
Il adoarme-n a ei brate,
Si ii pace si ii bine,
Tot viseaza fericire.
Ce nu poate-o mama face
Cu a ei sfanta iubire?
*
Catre cer pleaca mahnita
Moartea si se tot framanta,
Ce va fi oare cu dansa,
Ne-mplinind vointa sfanta?
Dumnezeu i-au dat porunca
Si i-au zis: „Iata, spun tie,
Mama pr uncilor de astazi
Intre vii sa nu mai fie!“
S-a nesocotit cuvantul;
I-a fost mila, i-a fost jale
Ce va zice Domnul oare?
Cum sa-i vie ea in cale?
Si muncindu-se cu gandul
A ajuns la sfanta treapta;
Si plecat, langa Stapanul,
Osandirea si-o asteapta
Dumnezeu pricepe gandul,
Stie toate si rosteste:
„Moarte, ai ceva la cuget?
Spune ce gand te munceste?“
Cu privirea-n jos sta moartea:
„Inteleptule Stapane!
Tu stii tot ce este astazi
Si ce va veni pe maine,
Stii ca totdeauna fost-am
Fara mila si crutare:
Tipetelor dureroase
Nu le-am dat eu ascultare.
Am smuls sotul fara mila
L-am trimis la vecinicie,
Fara grija ca ii tata,
Fara mila de sotie.
Cate suflete iubite
Despartit-am fara veste,
Cate mame, frati, surori
Si mirese si neveste
Le-am lasat fara nadejde,
Doamne, toate le stii bine,
Ca-mplinit-am totdeauna
Lucrul meu, cum se cuvine,
Dar acuma nu, Stapane,
Mama pruncilor traieste;
Te indura si ma iarta,
Ori, de vrei, ma osandeste,
Caci atat amar si jale,
Tipetele si durerea
Bietilor copii, saracii,
Mi-au luat de tot puterea
S-am lasat pe biata mama
De copiii ei sa cate,
Cui sa-i fi ramas in grije?“
Si aude ea raspunsul:
„O, voi, minti intunecate,
Vad ca nu-ntelegeti firea,
Nici pricepeti voi cuvantul
Care stapaneste lumea
Si tot cerul si pamantul.
Moarte, vina ti se iarta,
Du-te fara-ntarziere
Si patr unde cu grabire
In adancul de la mare,
Si de jos din adancime
Sa-mi aduci aceea piatra,
Care vei afla-o-ndata,
Cand vei intinde mana dreapta.
Intelegi?“
„Prea bine, Doamne“.
Si ca fulgerul de iute
Moartea valurile taie
Si-n vreo cateva minute
Af la piatra por uncita
Si cu ea la ceruri pleaca,
Tot gandindu-se ca oare
Cu ea Domnul ce sa faca?
*
Dumnezeu sedea in slava
Luminoasa, lucitoare,
Primprejur luciri de aur
Mai frumos decat in soare!
El priveste mersul vremii,
Taina de putini patrunsa
Si zideste viitorul
Cu-ntocmeala lui ascunsa
Si ia-n seama ispravirea,
Veacurilor trecatoare,
Ce se pierd in vecinicia
Care-i este la picioare.
Cate taine ne-ntelese
Are firea cea cereasca
Si minuni nepricepute
De gandirea omeneasca!
Si ce n-au putut pricepe
Invatatii-o viata-ntreaga
Dumnezeu, daca voieste,
Intr-o clipa tot dezleaga,
Tot asa au fost din veacuri,
Tot asa au fost sa fie,
Dar puterea nevazuta
Taina va fi pe vecie
Moartea langa tron asteapta
Pan’ ce Domnul catre dansa
Cu privirea se indreapta:
— „Ai venit?“ — „Da, Imparate:
Am adus piatra cu mine“.
— „Ai adus-o din adancuri?“
— „Din adancuri, Doamne!“
— „Bine! Acum frange-o drept in doua!
Ce-ai aflat?“ — „Doamne, minune!
Vierme viu a fost intr-insa“.
— „Ei, s-acum? Ce-i asta? Spune?“
Umilita moartea cade
La pamant, cerand ier tare:
— „Vei pricepe-acuma oare
Soarta cu-a ei taina mare?
Stii acum cine-ngrijeste
De toata faptura vie?
Mergi acum dupa femeie!“
— „Doamne, voia Ta sa fie“.
