Ioan Damaschin

De-a soarelui fierbinte-arsura
Gasesti odihna s-alinare
Sub a matasei tesatura,
In umbra ei racoritoare.
Si pretutindeni, zi si noapte,
Printre-a verdetii line soapte
Si printre flori, ce iti zambesc,
Izvoare argintii tasnesc
Dar fuge linistea depar te
De Ioan cazut pe ganduri,
Si pieptul lui ca-n foc ii arde
A noptii linistite vanturi
Il duc incet pe alta cale:
Ar vrea sa fie in pustie,
Sa cante Domnului cu jale,
Uitand de-a curtii bogatie,
Sau intr-un codru singuratic
Al vietii fir sa si-l petreaca
In pacea sfanta, pacea draga,
Vecin cu lupul cel salbatic
*
Cuvantul lui maret si falnic
Sunase tare deseori,
Lovind eresul cel pradalnic
Al railor prigonitori,
Ce tara treierau bezmetici,
Batandu-si de icoane joc,
Scotandu-le de prin biserici
S-arzandu-le pe loc in foc.

Si Ioan era vestit
De la Damasc la Tarigrad
De-nvatator neostenit,
Drept credincios inflacarat
Dar slava lumii nu-i prieste:
O-ngandurare prea adanca
Pe Ioan il tine-n cleste
Si-o scarba mare il mananca
Asa simtindu-se, el intra
Odata-n cur tea cea craiasca
Si-n fata boierimii mandra
Incepe tanga sa-si rosteasca:
— „Stapane, asculta: a mea marie,
Puterea mea nemarginita,
Nenumarata-mi bogatie
Mi s-au facut nesuferite.
Alt dor, puter nic fara seama,
Demult nascut in pieptul meu,
De-aici ma mana si ma cheama:
Eu vreau sa cant lui Dumnezeu
In liniste, singuratate,
Caci raul veninos ma roade,
Pan-intr-a inimii adancuri,
Cand sed in fr untea boierimii
Si ma simtesc pierdut si singur
In curtea judecatorimii;
Si alte glasuri mi s-aud
Atunci in zgomotoasa curte,
Si dor ul lor ma face mut.
Urechea-mi face sa asurde

La carmuirea-ncredintata;
Chemarea lor neincetata
Cu foc nestins gandirea-mi arde
Si-mi face pasul meu nemernic
Da-mi voie, craiule puternic,
Sa plec din curtea ta departe“
*
Si drept raspuns aude-ndata:
„Te bucura, iubita sluga,
Si fie-ti scarba vindecata;
Dorinta ta, ce te usuca,
Nu fie vesnica dorinta;
Ai proslavit a mea craie
Tu prin slujirea cu credinta
Si-ai ridicat-o la marire
Cu inteleapta-ti car muire
Cu-a noastra tare stapanire
Sa lupte-acum cine incearca,
Si ce razboinic indrazneste
Hotarele sa ni le stearga?
Ramai, te rog. Imparateste
Ti-oi rasplati slujirea ta
Si-n straluciri necuvantate
Cu dragoste te voi scalda;
A-mparatiei jumatate
Ca sa ramai iti daruiesc
Si negrait te preamaresc“
Dar Damaschin asa-i raspunde:

„Stapane! esti nespus de dar nic,
Prin daruri esti vestit oriunde;
Dar te silesti acum zadarnic
Cu darurile sa ma tii,
Si in desert imi zici: „ramai!“
Eu nu pot Alte glasuri suna
In suf letu-mi, ce viu tresare;
Cu alte firi ma impreuna
A inimii inflacarare.
Chemarea mea-i Fiinta sfanta,
Viata mea-i cerescul cantec,
Si dor ul meu ce ma framanta,
Prin cantec numai pot sa-l vindec.
Aceasta lume nevazuta,
Ce in cantare fiinteaza,
E vesnica, e nepierduta,
E de-o nespusa frumusete,
Mareata si neschimbatoare,
De orice slava mai inalta,
Ca fulgerul scaparatoare,
In straluciri ceresti se scalda.
Si-mpodobirea firii noastre
O are-n sine cu prisos:
Caci departarile albastre,
Si valul marii cel spumos,
Si muntii nalti, ce dorm in cete,
Pamantul, soarele si luna
Si toate stelele marete,
Cu insusi cerul fara fund —

Sunt numai slabe oglindiri,
Ce-n mintea omului patrund, —
Sunt umbra vesnicei mariri
Dar mintea unui cantaret
Nu umbra, chipul ei il vede,
Lucirea sfintei fr umuseti,
Ce-n toata firea o prevede
Si sa ma crezi, marite crai,
Aceasta nevazuta lume
N-o dau pe-mparatescul trai,
Si cel mai mare falnic nume,
Scanteia tainicului horn,
Ce chipul lumilor zideste
Si-n care firele se torn,
Acum in mintea mea luceste.
Simtirea inimii ma arde
Si-mi face pasul meu nemernic,
Da-mi voie, craiule puternic,
Sa plec din curtea ta departe!“
Si-a zis haliful: „Dor ul tau
Il inteleg. Si iata-a noastra hotarare:
Ioane, voie ai din targul meu
Sa pleci spre a chemarii tale implinire!“
*
Si curtile lui Damaschin
Ramas-au prada a uitarii,
S-averea marelui crestin
In oarba voie a-ntamplarii:

Haznaua lui nenumarata
Pe la saraci de mult ii data;
Paingul tese pe perete,
Caci slugi ca altadata nu-s,
Si unde-al lor stapan e dus,
Nu stie nimeni sa arate.
Si pretutindeni e pustie stear pa;
Gradinile nu infloresc,
Pe-acoperisuri creste iarba,
Izvoarele de-abia tasnesc,
Si numai printre marmuri macul
’Si-inalta stibla ca toiagul,
Iar prin palaturi umbla vanturi,
Starnind un roi de negre ganduri.
II
Va binecuvantez, paduri,
Vai, dealuri verzi, ogoare, rauri,
Va binecuvantez, pustiuri,
S-albastrul cer, si muntii suri,
Saracaciosul meu toiag,
Si straista saracacioasa,
Si campul ce-l privesc cu drag,
Si nopti si zile luminoase,
Si singuratica carare,
Pe care merg de doruri dus,
Si-n campuri fiecare f loare,
Si orice stea in ceruri sus!
O, de-as putea in a mea viata

Sa fiu cu firea intr-un gand!
O, de-as putea-ntr-a mele brate
Prietenii, vrajmasi si frati
Si toata lumea s-o cuprind!
Ca valul apelor spumoase,
Insufletirea-n piept imi creste;
Ca niste vanturi furtunoase,
Cantari in suflet imi starneste;
Pe buze-mi tremura marirea
A tot ce este vrednic, sfant:
Ce fapte oare proslavirea
Canta-va pe acest pamant?
A dorului putere vie
Ce tinte pentru cine cere?
A cui canta-voi bucurie?
Voi plange-a cui oare cadere?
Ferice cine-mpodobit-a
Viata cu marete fapte,
Dr eptatea cine dobandit-a,
Tarie-avand destul sa rabde;
Ferice, cine adevarul
Neincetat l-a cautat,
Si-acel ce neclintit ca fier ul
Viata pentru adevar si-a dat
Dar slava cantecelor mele
Pe altul are sa-l mareasca:
El nu-i ostas cu arme grele,
Nu-i cu cununa-mparateasca,
El vine nu stralucitor,

Ducand cu sine biruinta,
Ci vine ca Mantuitor,
S-aseze noua lui credinta.
Prin ceata vremii il zaresc
C-o gloata mica de pascari,
Ce-n urma Domnului plutesc
Prin painea lanurilor mari.
Si vorbe sfinte, vorbe line
El toarna-n inimi necajite
Si la izvoare vii, senine
Isi duce oile trudite
De ce atunci nu m-am nascut,
Cand El cu noi a vietuit,
Cand jer tfa lumii a cazut
Si de necaz ne-a izbavit?
De ce amarul crucii Tale,
O, Doamne,-n sine eu nu port,
Si spinii fruntii s-a Ta jale,
De ce cu Tine nu cad mor t?
O, de-as putea cu umilire
Sa ma ating de haina sfanta,
Sa umbl pe-acolo cu smerire,
Pe unde-a-mblat Fiinta blanda —
Nadejdea mea si apararea,
Puterea si-acoperamantul!
Eu Tie toata cugetarea,
Dorinta inimii si gandul —
Ti-aduc acuma dragastos
Deci gura mea sa amuteasca,

Pe nimeni altul sa-l slaveasca,
Decat pe Domnul meu Hristos.
III
Si zilele se scurg. A lor aripe
Cu repezime iute zbor,
Se schimba grabnic a lor clipe
Si ostenitul calator
Privelisti felurite vede:
Omatul sus pe munti albind,
Mai jos al lor stancos perete ,
Ce sta incins de-naltii chedri,
Iar Iordanul stralucind
Se-oglinda-n vale printre pietre;
Si Marea Moar ta-n departare
De-abia, de-abia doar se zareste
Si intr-o larga revarsare,
Ca un otel batut, sclipeste
S-oprit pe loc, ca-n aiurire
Mai vede larga serpuire
A rapii raului Chedron,
Ce a secat si nu mai fuge
Si iar por neste si ajunge
La targul muntelui Sion.
Amurgul vine. E tacere.
Plutesc prin cer albastre cete,
Ard stelele la pri veghere
Deasupra stancilor marete.
S-arata luna. Valea-i stramta

Si rapa raului adanca.
Intr-a-nserarii taina sfanta
Chilii se vad sapate-n stanca,
Mai jos al legii sfinte semn —
Saracacioase cr uci de lemn.
Aici, veniti din multe tari,
Parintii sfinti salasluiesc,
Fugiti de-a lumii tulburari
Intr-un lacas dumnezeiesc
De sus pan-intr-al rapii fund
Au inaltat un mare zid:
Cu el de hoti s-au ingradit,
Ce si-ntr-un sfant lacas patr und.
In zid o poarta. La intrat
Un turn inalt ii sta de straja,
Tot de calugari ridicat
Si iata intr-a serii vraja,
In blanda stelelor lucire
Coboara rapa Damaschin
Cu pasii grei de ostenire
Spre tainicul lacas crestin,
Si glasul lui rasuna frant:
— „Lacas al limpedei stiinte;
Al dorului lumesc mormant,
Izvor al vesnicei credinte;
O, singuratica pustie,
La care ne-ncetat ma trag,
Venind, ma-nchin acuma tie;
De-ntreg trecutul ma dezbrac

Si desfatarile lumesti
Le lepad la aceasta poarta,
Rugandu-te sa ma pazesti
De toata grija cea desarta
Si cu smerire iti aduc
Cantare-nsufletirii mele,
Luand in schimb doritul jug
Al trudei s-ascultarii grele!“
IV
„Din valea lui Chedron, parinti cucernici,
Egumenul pe toti la sfat va cheama,
Toti adunati-va, cei slabi si cei puternici,
Un frate nou ne vine fara teama
Din departari. Si mare-i e chemarea,
Dar trebui sa-mplineasca ascultarea,
Din toti eu unuia-l incredintez, —
El e barbatul cel ce se vesteste
De-nvatator si mare carturar,
Ce adevar ul legii il pazeste, —
E Ioan, acela zis statornic,
Ce-n tulburarile ereticestei goane
Ramas-a straja sfintelor icoane
A-i da povete, cine este dor nic?“
Si-ndata ce-a sunat acestul nume,
S-au tulburat calugarii mirati;
La cantaret se uita minunati
Si soapte trec prin adunata lume.
Si capetele inchinand in jos,

Raspund egumenului lor sfios:
„Blagoslovit sa fie el, ostasul
Lui Dumnezeu, ce vine-n manastire!
Dar cine oare din intreg lacasul
E vrednic de a da povatuire
Acestui cantaret vestit si sfant,
Cand noua ni-i povata-al sau cuvant?“
Dar iata din calugarime-un frate,
Un staret iese, aspru la vedere,
Si aspre-i sunt cuvintele-ndreptate
Lui Ioan, ce ascultare cere:
— „Noi posturi in chilii tinem,
De alta nici nu stim, nici n-ascultam,
De vrei sa fii tu sub a mea povata,
Aibi in vedere ce acum ti-oi spune:
De cantecele tale te dezvata,
Lumeasca leapada desertaciune;
Caci duhul mantuirii s-al ei rost
Se af la numai in smeritul post.
Si de-ai venit ca pustnic in pustie,
Tu trebui dorul lumii sa-l omori,
Smerindu-te, uitand de fudulie
Sub al tacerii jug mantuitor
De vei tacea, avand rabdare lunga,
Vei implini atunci a mea porunca!“
Sfarsit-a. Glasul lui neasteptat
Pricinuit-a mare tulburare:
Un trasnet parca i-ar fi detunat,
Asa stateau cu toti-in adunare

Si ochii cantaretului aprinsi
S-au stins pe fata-i impietrita
Si nemiscat, cu ochii tulburi, stinsi,
C-un glas adanc, din piept vorbit-a:
— „Sa fie-asa! Puterea vietii toata,
Tot cugetul s-a inimii dorinta
Am inchinat cerescului meu Tata,
Slavind in canturi sfanta Lui credinta.
Dar tu imi poruncesti, scarbind, sa tac,
Si eu, parinte, te ascult pe tine, —
Porunca data o primesc cu drag:
De-acum n-aude nimeni de la mine
Nici un cuvant din cantecele-nalte;
Pecetea scarbei gura sa-mi incuie,
Si inima nu-mi indrazneasca sa mai salte,
Iar buzele cantarea sa si-o spuie!
Aici a fost sa fie-a mea slujire,
Lui Dumnezeu de mult fagaduita!
Slavirea Ta, a mea inveselire,
Drept jertfa, Doamne, ai binevoit-o:
Inceapa-se deci zilele tacerii,
Cantarea inimii nu-mi mai rasune,
Usorul zbor sa-mi fie dat uitarii,
Ce viu misca a suf letului strune
Sa vie neagra noapte-ntunecoasa
Si inima sa-nghita a mea jale,
Iar psalmurile mele luminoase
Sa-si stranga raza stralucirii sale!
Si stinga-se dorintele vietii —

Inviforarea gandurilor mele;
Aprinda-se in noaptea greutatii,
Doar dragostea, ca focul unei stele.
Cantarea mea aceasta de pe urma,
Indurator ule! — acum mi-o iarta;
O clipa numai, cantarea mea se curma
Si inima de doruri se desarta.
Sfarsitu-s-a! Privirea mi se stinge
Si noapte-n firea mea mi se coboara
Si suf letu-mi de pocainta plange
Si ma cuprinde scarba mea amara“.
V
In valea umbroasa, ca cuiburi lipite
De pietrele stancii, chilii innegresc;
Tacerea si scarba domnesc mohorate
Si rar se aude vreun glas omenesc.
E pace si numai atunci cand s-aduna
La sfintele slujbe parintii smeriti,
Cantarea cucernica surd le rasuna
Si iarasi calugarii tac osteniti.
Iar sus, pe deasupra stancoaselor rape
Pustia cea moarta-si intinde domnia.
Nu vezi nici o tufa. Si moartele clipe,
Trecand, isi alunga din piept bucuria.
Un leu cateodata batran si f lamand
Cu urletul sau mai doboara tacerea,
Si iarasi aripele ei se intind,
Din zorile zilei in cetele serii;

Si numai soptirea uscatelor ierbe
Abia se aude — usoara, mahnita,
Cand de sub pietre s-arata un ser pe,
Spinarea-ncalzindu-si in colb tavalita,
Ori cand o lacusta zburdalnica sare
Prin ierbile arse, sunand din aripa
Si numai arare pustia cea mare
Tresare de-un strigat salbatic in clipa;
Din malul prapastiei jos, in stramtori,
Cad pietre atunci, si un cal se iveste;
Calare pe dansul un hot pierzator,
Ce drum printre stanci isi croieste,
Si calul isi masura fiece pas,
Deprins cu carari neumblate si rele
Si iarasi lacasul pustiu a ramas
Cu pacea lui sfanta. Doar mici pasarele
In focul amiezii plutesc in vazduh,
Iar seara in ceruri lumini se aprind
Si zilele pline de tanga se duc,
Simtirea si gandul greoi apasand
VI
„Precum deasupra manastirii
Albi nourasi trec uneori
Si tese, aratand privirii
Un rand de chinuri miscator,
Astfel si goana ne-ncetata
A gandurilor imi aprinde
Inchipuirea-mi apasata,

S-un rand de chinuri ma cuprinde,
Urzite tot din amintiri,
Ce cu putere ma-mpresoara.
Invioaratele-oglindiri,
Ca stelele pe cer de seara,
La cantece vioi ma trag.
Dar chin mi-e darul de prisos,
Caci tace duhul meu sarac.
Fiind smerit si sfiicios,
Abia arzand ca o scanteie,
Ce-asteapta baterea de vant
Sa se mareasca si sa deie
Un foc, de care lumi intregi s-aprind, —
Asa asteapta al meu dar
A-nsufletirilor pojar.
Si chipuri vii pe dinainte
Imi trec in roiuri schimbacioase
Si-i gata versul in cuvinte
Sa-mbrace psalmele fr umoase.
Degeaba! Versul nu le-mbraca
Si mi le lasa necantate,
Ca datoria sa si-o faca
A rugaciunilor curate
Dar ascultarea mea cu greu
O implineste duhul meu,
Si r ugaciunea poruncita
Adesea o rostesc zadarnic;
Caci inima-mi insufletita
O soarbe dorul meu amarnic

S-atuncea inima mea arsa
A sale psalmuri si cantari
Abia-abia nu le revarsa
Preasfantul Imparat din cer!
Lacas, unde-am inmormantat
Cuvantul viu de cantaret,
Te rog smerit, ingenuncheat,
Al meu tu suflet sa-l pastrezi
De-a lumii doruri! Iar voi, vanturi,
Imprastiati a mele ganduri!“
VII
Dar el zadarnic se roaga s-asteapta a scarbelor sale astampar:
Vantul pustiei nu poate sa-i vanture negrele-i ganduri
Ani se pertec dupa ani, si-alinarea-i departe de dansul,
Caci tot mai greu il apasa tacerea mult chinuitoare
Astfel odata sedea el la-ntrarea chiliei, cu mana
Pusa pe ochii in lacrimi, zadarnic luptand cu cantarea,
Cand deodata el vede venind un calugare-frate,
Care a stat in genunchi si i-a zis: „Am venit sa-mi ajuti, Ioane!
Stii: mi s-a dus din viata un frate. El frate mi-a fost suf leteste;
Si ma mananca acuma amarul. S-as plange cu jale,
Dar s-au oprit ale ochilor lacrimi si-n inima scarba s-aduna
Tu ai putea sa-mi ajuti, dac-ai vrea, cu un cantec de jale,
Cantec de groapa-adormitului frate, ca eu auzindu-l,
Plansul sa-mi vars si durerea in piept sa-mi slabeasca“
Bland l-a privit Ioan si incet i-a raspuns:
„Nu stii tu oare cu ce legamant sunt legat eu?
Staretul aspr u pe veci mi-a oprit ale mele cantari“
„Stiu“, ii raspunde mahnitul calugar, urmand: „Despre asta

Staretul tau nici nu afla, fiind dus pe trei zile,
Iar raposatului maine-i cantam ingroparea. Te rog deci fierbinte
Liniste da-mi in amar, in jelinta mea cea fara nume“
Si nedorinta vazandu-i, din nou el ur ma amarat: „Ioane!
Ce-ai face tu, fiind doctor pe tr upuri, vazand ca ma sting?
Oare atunci n-ai cata sa m-ajuti? Si acum oare nu vei raspunde
Domnului sfant pentr u mine si moartea mea plina de scarba?“
Vorbele astea rostite topitu-i-au inima moale,
Jalea aproapelui sau intr-o clipa umplutu-i-a duhul;
Suf letul lui s-a trezit, desteptandu-si visarile sale.
Randuri de chipuri i-au stat inainte, si sunete-n aer,
Limpezi, frumoase-au cantat, inchegand o plansoare de groapa.
Mult a sezut Ioan, ascultandu-si cantarea amara,
Si in chilie intrand isi facu rugaciune in taina,
Iar mai apoi o hartie luand a-nchegat al sau cantec de jale
S-astfel, nevrand, cantaretul iesi din robia tacerii
Voiosul cantec al insuf letirii
Preasfantul nu-l opreste;
Nascut din zborul slobod al gandirii,
El vesnic infloreste.
Si unde-i cel ce-n sufletul sau dornic
Cantarea va lega-o?
Sau unde-i omul cel voinic, stator nic,
Ce-n veci ar intropa-o?
De sus din munti, ce in albastrul cer
Isi vantura omatul, —
Fur tunile, pornind din inaltari,
Umbla-vor cu incetul?
Si apele paraului de munte,

Ce curg, cantand vioi,
Sau soarele, ce calea isi patrunde, —
Veni-vor inapoi?
VIII
Rasuna clopotul cu jale
In dimineata racoroasa
Venit-au fratii cei din vale
In randuri negre, tanguioase,
Pe raposatul l-au adus
Si in biserica l-au pus.
Urmeaza slujba-ngropamintii
Si lumanarile s-aprind
In randuri triste stau parintii
In fata negrului mormant,
Iar Ioan cantarea-si canta
In pacea moar ta-a manastirii
S-asculta adunarea sfanta
Tropar ul trist al odihnirii
S-un surd rasunet cateodata
Rasare din calugarime
S-a hangului sunare-nceata
Isi face drumul prin fratime.