De Aleksei K . T olstoi
I
Norodul fierbe Glasuri, tunet,
Cantari si din chimvaluri sunet,
Verdeata primprejur si flori,
Iar printre stalpi, pe la usori,
Perdele-n tesaturi fr umoase,
Tesute din matasuri groase,
Curti, minunat impodobite
Cristaluri, vase aurite,
Ce ca un soare stralucesc.
Pe-afara — mare gramadire
De cai — trasuri la hodinire;
La masa oaspeti navalesc,
Si vorba lor se varsa slobod
Prin zgomot, cantece si tropot.
De curge vorba despre toate:
De jugul Romei blestemate,
Despre domnia lui Pilat,
De sfaturi, ce au adunat
In taina capii jidovesti,
De trebuinti negustoresti,
De bir uiri, razboi si pace
Le merge vorba, in sfarsit,
Despre Acel de sus venit,
Ce lucruri minunate face.
II
„Pe oameni, ca pe frati iubind,
Smerire El i-a invatat
Si, legea lui Moisei curmand,
El legea dragostei le-a dat;
Nu rabda nici o rautate,
Iertare propovaduieste
Si pentr u rai cu bunatate
El tuturora rasplateste.
Puterea Lui, din cer venita,
Nu-i pe pamant obicinuita.
Le da El orbilor vedere,
Iar celor slabanogi tarie
Marturisire El nu cere,
Caci cugetele toate stie;
Nimic de Dansul nu s-ascunde:
Privirea Lui cercetatoare
Adancul inimii patr unde,
Si tot ramane iertatoare.
El, vindecand necaz si jale,
A fost atotizbavitor,
Si prin maria milei Sale ,
N-a fost nicicand osanditor.
Fiind de Dumnezeu ales,
El Iordanul a trecut
Si fapte sfinte a facut,
Ca un proroc, din cer trimis
Acuma luminos, blajin,
El a sosit in asta parte,
Si ucenicii de departe
In ur ma Lui cu totii vin“.
III
Asa vorbeste lumea multa
La masa de mancari umpluta.
Aceste vorbe le asculta
O tanara-n pacat cazuta.
Pur tarea necuviincioasa,
Ciudata ei imbracaminte
Despre viata pacatoasa
Spun tuturor fara cuvinte.
Ea in adancul desfranarii
Pe toti ii trage ca-ntr-o apa;
De cursele destrabalarii
Nici tanar, nici batran nu scapa.
Nu-i stie inima mustrare,
Precum nu stie nici rusine,
Si frumusetea de vanzare
O ia pe aur orisicine
Asculta ce vorbesc mesenii,
Ea tresarind de fudulie.
Si iata-n varful petrecanii
Vorbeste cu obraznicie
Catre-a mesenilor multime:
„Nu m-am temut inca de nime
Si nu stiu ce-i stapanitorul;
Vreti? Vie-va Invatatorul
Aicea intr-aceasta vreme —
Eu nici de Dansul nu m-oi teme!“
IV
Se varsa vinul; zgomot, tunet,
Cantari si din chimvaluri sunet,
Verdeata, fumuri, soare, f lori
Dar iata-ntre petrecatori
Soseste-un cuvios barbat.
Si fata lui cea minunata,
Si chipul lui cel minunat,
Si ochii, mersul, toate-arata
A tineretii stralucire
Si infocata-nsufletire
Mareata lui infatisare
Departe este de pamant,
Cereasca lui asemanare
Obrazul lumineaza sfant.
Puteri ceresti ii ard in fata,
Privirea lui te sageteaza,
Depar te vede-n viitor
Ca la un inger vestitor,
Nevrand, femeia frica simte,
I se sfieste-a ei privire,
Dar iata isi aduce-aminte
De ce-a vorbit si, cu zambire,
Din scaun repede se scoala
Cu un pahar de vin in mana
Si, fara orisice sfiala,
Rosteste, de-ngamfare plina:
„Tu esti Acel ce ne inveti
De sine sa ne lepadam,
Ce calea-n ceruri ne-o arati,
Pe care noi sa ne-ndreptam?
Degeaba! Eu nu te mai cred,
Nu stiu ce-i post si rugaciune;
In lume primprejur eu vad
Numai placeri, desfataciune;
Stiu numai vinuri si mancari,
Prea putintel gandesc de cer,
Si curatia suf leteasca
Nu poate sa ma mai sminteasca“.
Obraznicele vorbe inca
Cu totul ea nu le sfarsise,
Si rasul indraznet s-atinga
Urechile nu contenise;
A vinului usoare spume
Inca scaldau a ei inele,
Dar iata, vorbe trec prin lume
In mijlocul invalmaselii.
Si in smintire ea aude
Din gurile multimii mute:
„Te-ai inselat, caci cel venit
Aici nu e Invatatorul.
Ii ucenicul Lui iubit,
Ii Ioan Botezator ul“.
V
Cu nepasare el asculta
Obijda celei ratacite.
Dat iata, prin gramada multa
Hristos s-arata linistit.
Smerita Lui infatisare
N-arata foc ce-n ochi s-aprinde,
Dar o adanca-ngandurare
Umbreste chipul fruntii sfinte.
Nu-i in privirea minunata
Insufletire proroceasca,
In fata blanda, luminata,
Nu vezi marie ingereasca
Ii cade-n valuri parul moale
In doua despartiri pe frunte,
Si lana-mbracamintei Sale —
Hitonul cel din in — ascunde
Saracacioasa tesatura,
Frumos statura-i inveleste;
Si barba pe la dulcea gura
Usor si moale se creteste.
Dar ce putere in privire,
Blandete si milostivire!
Asa senina adancime
A milei si a bunatatii
In ochii nimanuia nime
Nu vede-n clipele vietii.
Ca un rasuflet al tacerii
Trecut-a printre toti mesenii
Si, ca in groaza-nfiorarii,
Au impietrit izraeltenii;
S-a stins vorbirea-n asteptare,
Statut-au toti in nemiscare.
Si El, in pacea cea adanca,
A stat la usa cu blandete
Si a privit cu mare tanga
La pacatoasa indrazneata.
VI
Parea ca-n fata straluceste
Frumoasa stea, ce prevesteste
Veniera zilei ce-i dorita,
Si-n inima cea pangarita
Hristos in clipa a patr uns
Privirea blanda i-a ajuns
Adancurile departate,
Si negrele a ei pacate
El, ca in zori, le-a luminat,
Si toate s-au inseninat
In mintea celei ce-a cazut.
Si viata sa rautacioasa
Nenorocita pacatoasa
Intr-o clipire a vazut.
In groaza ea a inteles
Ce daruri adunate-n vant
Cu indurare i-a trimes
Spre folosire Domnul sfant,
Si cum in zorile vietii
Spre viitorul ei necaz,
Din scarnavia rautatii
Ea bea in fiecare ceas
Si cu a pocaintei sete
In ochii lui Hristos acum
Pedeapsa raului sau drum
Si mila nesfarsita vede.
De presimtiri ceresti cuprinsa
Ea sta la indoiala inca,
Dar pocainta cea aprinsa
Incepe inima sa-i stranga,
Si-n mijlocul tacerii, iata
Paharul, tanara de-odata
Pe pietre jos din mana-l scapa
Pan’ in adancuri zguduita,
Si cade-a veseliei roaba
Tremuratoare-ngalbenita,
C-un plans amar si tanguios
Jos, inaintea lui Hristos.
