Troparul

Ramane fara schimbaciune?
Si unde-i fericirea oare?
Ce munca noastra s-alergarea
Castiga pe acest pamant —
Sunt numai umbre, numai vant
Si care slava omeneasca
E vesnica si neclintita?
Maria toata pamanteasca
Pe veci uitarii e menita.
Ca in vartej pieri-vor toate —
Noi toti, si neamuri, si noroade,
Si robii slabi, si crai puternici,
Neputinciosi, pierduti, nemernici.
Viata e deser tul joc
Al nazuintelor deser te
O, frati, nu credeti in noroc,
Ce tine clipe si se pierde,
Caci oamenii toti se ingrop,
Salasluind a lor morminte, —
Primeste raposatul rob
Si odihneste-l, Doamne Sfinte!
Venit-a ca un pradator
Sfarsitul meu si m-a rapit,
Mormantul cel necrutator
Viata mea mi-a inghitit
O, scumpe r ude, frati iubiti,
Pacatele va curatiti,
Caci focul groaznicului iad
Pe mine rau m-a-nspaimantat.

Viata e desertul joc
Al nazuintelor deser te:
Ce cautam dar noi noroc,
Ce tine clipe si se pierde?
Mariile ni-s numai vis
Si bogatia-nfumurare,
Mormantul vecinic ni-i deschis
Si-i gata-n clipa fiecare, —
Caci toti la randul lor se-ngrop,
Salasluind a lor mor minte
Primeste raposatul rob
In cerul Tau, o, Doamne Sfinte!
Din oasele ce putrezesc,
Ce-i imparatul, ori ostasul?
Ce-i vrednicul de dar ceresc,
Ori al bisericii vrajmasul?
Si unde-i aur si argint,
Multimea slugilor, strigarea?
In pacea negr ului mor mant
Se pierde toata-nfumurarea, —
Caci toate sunt desertul joc
Al nazuintelor deserte.
O, frati, nu credeti in noroc,
Ce tine clipe si se pierde!
Numai la Tine, Doamne,-n cer
Gasim lacas de mantuire.
In lumea asta toate pier,
Ce ne-au slujit de-nveselire,
Si robii Tai toti se ingrop,

Salasluind a lor morminte,
Primeste raposatul rob
Si odihneste-l, Doamne Sfinte!
Aparatoare tuturor,
Ce Te numesti Fecioara Sfanta,
Pe fiul Tau Mantuitor
Fierbinte roaga-l, Maica Blanda,
Pe raposatul nostru frate,
Ce-n rand cu noi a vietuit,
Sa-l ierte pentru-a lui pacate
Cu mila lui far’ de sfarsit.
Viata ii desertul joc
Al nazuintelor deser te
Si ca un vant i-al ei noroc,
Ce tine clipe si se pierde.
Cand va veni necrutatoare
La noi nemilostiva moar te,
A painii la seceratoare,
Va fi atunci a noastra parte,
Caci pe pamant toti se ingrop,
Salasluind a lor mor minte
Primeste raposatul rob
In cerul Tau, o, Doamne Sfinte!
Ma duc in dr um necunoscut
Plin de nadejde si de frica,
Cu ochii stinsi, cu pieptul mut,
Cu geana ce nu se ridica,
Zac fara glas si nemiscat,
N-aud nici plangerea de frate,

Tamaia ce s-a revarsat,
A ma trezi din somn nu poate.
Dar somnul meu fara deste pt
N-adoarme dragostea mea vie
Printr-insa eu la toti ma-ndrept,
La toti ce inima mi-i stie:
— „O, frati, nu credeti in noroc,
Ce tine clipe si se pierde ,
Viata ii deser tul joc
Al nazuintelor deserte
De-aceea, scumpilor mei frati,
Pe Domnul Sfant asa-L rugati:
O, Doamne, la venirea Ta,
Sfarsitul pamantescu-i veac,
Atuncea se va arata,
Ce robii Tai gandesc si fac
Atuncea cei ce se ingrop,
Vor invia toti din morminte
Primeste-atunci pe al Tau rob
Si odihneste-l, Doamne Sfinte!“
IX
Asa cantarea lui ii suna
In pacea vechii manastire
Si adunatii impreuna
Tin hangul ei cu umilire.
Dar iata ca neasteptat
Soseste staretul batran
Si de manie infocat

Se-ndreapta catre Damaschin:
— „Tu, cantaretule, asa
Pazesti a mele randuieli?
In loc de a imbratisa
Pe mort cu plans si tanguieli,
Tu de cantare te apuci,
Uitand de post si de tacere?
Monah nevrednic, sa te duci
De-aici, din locul privegherii!“
Trasnit de asprele cuvinte
Ingenuncheaza Ioan,
Si rugamintea isi aprinde
Spre-nvatatorul sau avan:
— „Parinte, iarta! Nici nu stiu
Cum de-am cazut eu in ispita;
Din sufletul meu cel pustiu,
Din suferinta negraita
Nevrand luatu-si-a zburare
Insuf letita mea cantare!“
Si-l roaga pe batran cu foc,
Picioarele-i imbratiseaza:
„Parinte, iarta-ma, te rog!“
Dar staretu-n raspuns: „Te depar teaza,
Nevrednic ucenic, de-aici!
Cu fudulia ta lumeasca
Tu calci poruncile si strici
Smerenia calugareasca
Din manastire du-te dar
Si-a noastre leapada chilii,

Ca sa nu stim de al tau dar,
Si groaza relei fudulii“
X
S-a raspandit degraba prin lacas
Vestirea despre cele intamplate,
Ca Ioan, al sfintei legi ostas,
A fost invinuit cu greutate
Si izgonit. Deci toti s-au intristat
Si pentru el la staret s-au rugat
Dar staretul ramane neclintit
Si r ugatorilor astfel raspunde:
— „Ce este-n lavra-odata poruncit,
Aceea se-mplineste orisiunde.
Pe cei fuduli si neascultatori,
Ca spinii dintre flori, ii dam afara;
Dar daca de lacas lui Damaschin i-i dor,
Pedeapsa mea primind, se-ntoarce iara.
Deci, mergeti, frati, si-i spuneti de la mine:
De-acuma, curatind si maturand ograda,
El va umbla cu matura in maine
Si va cara gunoiul cu lopata.
Iar pan-atunci raman far’ de schimbare
Cuvintele de gura mea rostite,
Nu poate sa primeasca el iertare,
De nu-mplineste cele hotarate“.
Tacut-a, s-ascultand cuvantu-i nemilos,
Imprastiatu-s-a fratimea-ntru Hristos.

*
Cuvantul a ajuns la Damaschin
Si el, af land despre epitimie,
Por unca grea a aspr ului stapan,
Grabitu-s-a indata sa o tie.
Cu dragoste si fara-amaraciune
Lopata el in mana a luat
Si injosindu-se, cu mare rabdaciune,
A sa slujire pentru Iisus si-a dat.
*
Cel ce greul patimirilor
Cu blandete l-a primit
Si paharul injosirilor
Pentru lume l-a sorbit;
Crucea si cununa spinilor
Cu-al sau sange le-a sfintit,
Si vietile crestinilor
Din necaz le-a izbavit.
Pacea necajitilor,
Raza asupritilor
Si-a obijduitilor
El cu crucea i-a umbrit.
Voi, a caror nazuintele
Cele sfinte zac sub jug,
Credeti, frati, ca suferintele
La lumina va aduc
Voi, patimitorilor,
Voi, suferitorilor,

Voi, greu rabdatorilor,
Cei cu Domnul ingropati,
Toti cu Domnul inviati.
XI
Amurgul vine. Albastre cete
Imbraca valea. E tacere.
Deasupra stancilor marete
Ard stelele la pri veghere.
Incet s-arata luna plina
In fata vechii manastire.
Adanca-i pacea serii lina
Si-nnourata in mahnire.
Demult plecat-a in chilie
Si staretul la rugaciune.
Lumina lunii argintie
N-atinge-a inimii lui strune,
Si varful muntelui stancos,
Ce in lumina straluceste,
Si tot ce-i primprejur fr umos,
Pe dansul nu-l inveseleste.
De viu s-a dus el din viata
S-acuma-i tuturor strain,
De toate-n lume lui i-i greata,
Ce oamenii pazesc si tin.
Si numai una — sfanta cruce,
Ii mai hraneste tristul trai;
El inaintea ei aduce
Rugari plecate, fara grai,
Si chinuindu-se a moarte

Neincetat sfarsitu-si cheama,
Si fruntea lui ca-n foc ii arde
De chinuri grele fara seama
Nemaiputand de osteneala,
Slabit el cade la pamant
Si iata vede-n ameteala
Ca cerul arde scaparand
In straluciri nepamantesti
Si in lumini tremuratoare,
Cu haine de-nstelari ceresti,
Fiinta blanda a Fecioarei
Coboara-se cu Sfantul Prunc.
— „De ce-l gonesti pe Ioan?“ —
Cuvintele la el ajung —
„Pe al bisericii ostean?
Al rugaciunilor lui cantec
Ii pamantescul glas din cer;
Prin el s-alina si se vindec
Toti ce in deznadejde pier.
De ce i-ai ingradit tu gura —
Adanc izvor a-nviorarii,
Prin care-ar adapa faptura
Cu ape vii a alinarii?
Al duhului frumosul dar
Voi nu degeaba il primiti,
Ca fara roduri, in amar,
Sa-l strangeti si sa-l necajiti,
Caci Ziditorul Sfant v-a dat
Imbelsugare, ca si firii,
Precum El larg si-a revarsat

In mari lumina oglindirii.
El misca nourii pe sus,
Indreapta-al pasarilor zbor;
In dar el firii i-a adus
Covor ul ei infloritor.
De ce dar cantecul opresti
Sa curga roditor si viu
Prin valea scarbei omenesti
Si sa adape-al ei pustiu?
Cuvintele lui Ioan
Va fie a vietii apa,
Ca fiecare pamantean
S-adape inima lui slaba
Campiile de inf loresc,
Putea-vei sa le iei tu floarea?
Asa cantarile cand cresc,
Tu nu le mai opri sunarea“
Indata visul s-a sfarsit,
Si zarea cerului s-aprinde;
Si-l cheama staretul uimit
Pe Ioan si il cuprinde:
— „O, fiul bland al lui Hristos,
Acuma rostu-ti inteleg,
Si darul tau cel luminos
Al cantecelor ti-l dezleg.
Deschide-ti gura-nsufletita,
De goana mea nu te mai teme,
Cantare, lui Hristos rostita,
Sa-ti sune-n fiecare vreme!

Cu sfanta dragoste, ce-ti arde,
Revarsa-ti sfanta cuvantare
S-aprinde-n sufletele moarte
Dumnezeiasca-nf lacarare,
Iar pentru-a mea ne-ntelepciune
Si ravna ne-mpacatei goane,
Te rog smerit, cu plecaciune,
Sa-mi dai iertare, Ioane!“
XII
Rasune dar vecinic cantarile tale,
Podoaba vietii crestine!
Cuvantul tau viu intr-a plangerii vale
Revarsa-se-n sunete pline
Pe cel ce zdrobit-a amara robie
Slaveasca-l intreaga fiinta,
Si laude-l vecinic cereasca tarie,
Si soarele, luna-ntr-a lor bucurie
Si cei pe pamant cu putinta.
Ferice-i acel care-acum fara teama
Ti-aduce, o Doamne, gandirea,
Si-n calde rugari nesfarsite Te cheama,
Si-n lupta viteaz fara seama
Doboara usor invrajbirea
Rasune dar vecinic cantarile tale,
Ca soarele-n cer, straluceasca!
Cuvantul tau viu intr-a plangerii vale
Si-a noptii puteri biruiasca!

Din stanca muntilor pietrosi
Nu-si varsa apele izvorul,
N-alunga nouri furtunosi
Si negri vantul-zburatorul;
Paduri fr umoase de stejari
Nu-si culca creanga la pamant,
Nu umbla-a marii valuri mari,
Far’ de-ncetare zgomotand:
E Ioan ce-si spune cuvantarea
Si plina de puteri ceresti
Rasuna ea spre spulberarea
Credintelor ereticesti.
Nu-i dimineata luminoasa,
Primavaratica si calda;
Pe fata apelor fr umoase
Un card de pasari nu se scalda;
Privighetorile nu canta
Prin lunci, chemand privighetori,
Si clopotul vestirea sfanta
N-o da in val tremurator:
E glasul adunarii multe
Al bucurosilor crestini,
Ce adunatu-s-au s-asculte,
De dor ul cantecelor plini,
Pe Damaschin, care-L slaveste
Si-L lauda neincetat
Pe Cel ce lumile zideste
Si cerul ce-a intemeiat,
Ce-i nepatruns de cugetare

Si-n slava vecinica nespus,
Marit de fiecare f loare,
De toata steaua-n ceruri sus
, iulie; satul Prajila, tinutul Sorocii