In codru trist, in codru adanc am ratacit, si umbre mari Prin noapte navaleau mereu. Si-n ramuri negre vantul O struna-ntinsa pana-n zari - in zbuciumari adanci si rari Canta si suspina nebun, si-ntrerupandu-si cantul Urla. Iar de-al vietii glas, din fund huia pamantul.
In neguri vise se izbeau ca niste pasari care-n zbor, Infiorate, tremurand pierdute-n codrul mare, Prin intuneric cautand spre lumea larga calea lor Cu-aripi de umbra sau de foc bateau ratacitoare Si toti copacii ii faceau din culmi sa se-nfioare.
Si spre albastrele lumini, de-orase inecate-n zari, in stoluri grele navaleau, vedenii ca sa poarte: In scurta moarte-nchipuite vieti duceau in departari
Si iar veneau in stoluri lungi, si iar piereau departe Cutreierand c-un freamat surd campiile desarte.
Si vantul intr-un vuiet lung, izbind in zbor cu picuri reci
Canta ca visele ce-n stol, in lume se-avanta,
Sunt taine ce-au fost de mult aievea, si au ramas pe veci
In noaptea care le-a rapit, in noaptea neinfranta,
Ce cu vedenii de demult, trecand ne inspaimanta.
In umbra care piere-n zari si vine-n neintreruptu-i mers
Din alte zari, rotind mereu o taina nestiuta
I-o lume ce se-ntoarce-n veci - caci niciodata nu s-a sters,
De toate patimile mari din viata strabatuta,
E lumea fara de sfarsit, cu noaptea inceputa.
Din struna care canta lung si care canta rar si greu Am ascultat in codri mult, povestea-nfiorata, A lumii-ntregi. Si am simtit cum umbrele purtau mereu In vai adanci, in camp pustiu, in noaptea-ntunecata Tot ce-n trecutul nepatruns, de mult a fost odata.
|