Ah, nu mai știu pe care țarm, ca moarta,
Sunt azvarlita iar! In care parte
A lumii valul zilelor ma poarta!
Dar simt ca pretutindeni sunt departe.
Atat de trista-n suflet se ridica
Beția zborului mereu-nainte,
Ca nu ma uit in urma, caci mi-e frica
De suferinț-aducerii aminte
Cand ma deștept in noapte cateodata,
Din visu-mi trist, ma-ntreb in care țara
Am adormit - și cat de-ndepartata,
Plecand spre ziua, voi lasa-o iara?
Ma-ntreb, ce mari s-aud vuind in noapte,
Pe ce oraș cad ropote de ploaie,
Ce fluviu-nalța catre geamu-mi șoapte
Ca-n suflet intristarea-mi s-o indoaie?
Și-ncerc atunci ca sa-mi aduc aminte
Ce zari vor rasari spre dimineața,
Cand soarele-n lumina sa fierbinte
Incet le va desfașura din ceața.
Acolo e un lac ca apa verde
Carunt de paseri albe și de spuma,
Și mai departe-un munte șters se pierde,
Ce-n zori se va invineți sub bruma
Ori poate, intre țarmuri nevazute,
Cu veșnic rennoita ei coloare,
Cu barci ratacitoare și pierdute,
Se legana, cu cantu-i lung, o mare.
In veci, deasupra zorilor schimbate,
Perdeaua sorții mele cea fugara
Se-nlatura pe cer ca sa-mi arate
Alt țarm, alta cetate, alta țara
Ca sa ma-nvețe iarași sfașierea
Plecarii mele veșnic mai departe,
Ne mai infațișandu-mi nicaierea
Pe-acei de care viața ma desparte!
Vo ice-ați voit ca soarta sa ma-ndrume
Spre voi, o! cum aș vrea sa nu m-alunge!
Dar cum sa va urmez in larga lume
Cand insami eu nu ma mai pot ajunge?
Aș vrea sa dau viața mea intreaga,
Și inima-mi in care patimi lupta!
De inima-mi de cate ori se leaga,
De-atatea ori de-un nou exil e rupta!
Ș-atuncea resemnarea nu ma lasa
Ca sa fiu smulsa și ratacitoare
Purtata-n veci cu lenea dureroasa
A ramurei de iedera pe mare.
|