Bisericile n-au acoperisuri,
Ci aripi zgribulite pe trup,
De sindrila,
Pe care va veni o vreme
Sa si le deschida
Si sa se inalte
Incet, ca in sila,
Ducandu-si fapturile
De aur si fum
In vazduh tot mai sus,
Zburand cu vuiet mare, precum
Un stol de pasari grele
Spre apus,
In timp ce munti isterici,
Amestecati cu marea
tasnita catre ei
S-ar pravali
Frumos sfarsit al lumii
Sub cerul viu albastru
Roind de mari biserici vii.
|