ti-aduci aminte cat de bine
Era in oul de pe ape
Unde eram ziditi de-a pururi
Faptura singura, deplina
In care universu-ncape
Si-si este suficienta siesi,
Plutind lumina in lumina?
ti-aduci aminte cum pluteam?
Iubire fara dor de nimeni
Si, oglindindu-se pe sine,
Izvorul fericit si mut
Durerea nu se nascocise,
Singuratatea era plina,
Cuvantul nu era nascut.
Cine-a gresit si pana cand?
Oul perfect, taiat in doua,
S-a rupt in cer si in pamant
Insingurand deodata-o lume
ti-aduci aminte cat de noua?
Iar lama strabatu prin mijloc,
Reinventandu-ne pe rand.
ti-aduci aminte despartirea
Celulelor de ele insesi
Si spaima sangelui voind
Sa curga intr-un singur trup?
Pamantul se-ntindea prin arbori
Si cerul se-nclesta in crengi,
Sa nu se vada, goala, rana
Pe locul careia s-au rupt.
ti-aduci aminte ce risipa
De sentimente si de vorbe,
De animale si de plante
Curgand spre-acelasi tarm pierdut
Si asteptand sfarsitul lumii
Din care, poate, se va naste
Un ou perfect plutind pe ape
In linistea dintru-nceput.
|