O sa mor brusc, nu peste mult si frumos,
Lasand in urma uimire surda, indiferenta,
Vantul complice m-o prohodi voios
Intr-o glumeata, transparenta reverenda.
Si, amuzata, iarna va rade ningand
Peste mormantul meu suplu si dac,
Voi asculta-o si, inganand-o in gand,
O sa ma leagan in moartea mea ca-ntr-un hamac.
Din cand in cand de-a frumusetea o sa ma
joc,
Si, rasucindu-mi pe inelare viermi aurii,
tarana neagra o sa mi-o trag peste ochi
Cochet, ca borul unei stravechi palarii.
Dar cand nemurirea ma va chema grijuliu,
Ca nu cumva de-adevaratelea sa mor de tot,
Voi fi de mult plictisita, va fi mult prea tarziu
Si palaria umbroasa n-o sa mai vreau sa
mi-o scot.
|