El afirma ca Vidul
E Ceva care nici n-a fost.
El reinventeaza reversul parerilor de rau
Si extrage din Singuratate radacina tristetii si
Perioada nesansei la determinarea
Absolutului.
El evolueaza, in schimb, parerea unei banuieli,
Ca exista metamorfoza descresterii Neantului
De la zero spre zero.
El nu recunoaste ca atare originea, cauza, baza
Si necesitatea Ideii,
Ci numai Umbra acesteia, ca ceva nefiind
Pentru Ceea ce poate fi, ca trebuie,
Dar nu se va intampla nicicand.
El neaga categoric si documentat
Propria lui fiinta ca materie si spirit
In favoarea Starii de absurd,
Ca s-a putut ceea ce nu poate exista niciodata
Aducerea aminte
Ca sa vezi, domnule,
Si Cerul acesta da frunza,
Ca nu mai stii cum si unde sa-l scuturi
De cat e de pestetot.
De jur-imprejur numai Hat si iar Hat,
Numai Cand si iar Cand,
Ca n-ai decat sa te uiti pe tine pana la tine,
Sa nu te mai stii.
Nicaieri peste nicaieri, domnule,
Absent peste absent,
Gaura peste gaura,
Ca n-ai de ce lega nici macar ideea
Ca ai putea sa te nasti
De nume dac
Vorbeste-mi peste trup si veac, Peste adaosul veciei. Tu da-mi din marea saracie
Comoara marelui sarac,
Cel care-n multa-i custodie De carturar si lumii drag A fost pradat de cer si
glie, Bogat sa fie doar c-un steag,
Cu-o panza-n vant, pe un catarg In larg de munti — o papadie,
Dar liber si intruna sie Stapan si rob de nume dac.
Din amintiri imi ies in prag Cu paine si cu sare: mie.
|