Cronicarii

Caci ei poporului mai argatesc si-acum, La-ncretitura fruntii purtand mai multe patimi, inca jertfind luminii cirezi intregi de piei Cu pana inmuiata in propriile lacrimi.
Si cum batuti au fost de gand, tarati prin carti De barbi, cu limba smulsa si despuiati de dor, Nu-i chip sa nu se-auda peste gramezi de timp In clopotele noastre cum bate limba lor.
Deci, lor li se cuvin facliile dintai, Cu prima inclinare a fruntii sa murmure Ca-n trandafiri vazduhul insangerat si sfant La apasarea noastra pe clopote cu gura.
Si cand se lasa raza cea de lumina-n grai, Sa ne munceasca dulce voroavele istete, Sa netezim prin veacuri inaltii munti pe zari — Cu degete zdrelite de foi letopisete.
O, plumb, care-n tiparniti esti aurul pe desti La nunta istui grai pe frunti cronicaresti, Pe care, ca un nimb, la departari de astre, Roteste incontinuu vocala gurii noastre!