Unii se mira cum de pot ivi Floarea de-alean cu-amar in amintire, Chipul
si ora-n care ma-ngrijesc De-o lacrima sub iarba-n cimitire.
Cantu-i al lumii, daca ni l-a dat Maicuta frunza a zicerii din gura, Si
eu il sun, ca sa-l aveti acum Temei de pretuire cu masura
Tu, Fiodor Ponomari de la Goieni, — Si umbra ta-i un fel de-a zice Tara,
Un fel de a simti si a vedea Gum steaua ta in cartea mea pogoara,
Ca-aceleasi vremi de foc si de pamant Tin fierul imbracat pe o gheorghina,
Pe freamatul sticletilor din grai, Pe colburile-ncinse din fantana,
Ca sa nu mori de foarte multe ori, Lumina ta oricand sa ne cuvante,
In randul anonimilor arand Cu flacara intemeierii sfinte.
Fata cu grau ti-ai fost-o semanat, Holda uimirii noastre sa te-atie De grija
lumii aproape, ca la pranz, Sporindu-ne la mese cu vecie
Nu-s de uitare plumbii rotunjiti In trupul cuvantului ce-ai fost odinioara,
Tu, Fiodor Ponomari, cat mai traiesti, Si moartea ta-i un fel de-a zice
Tara.
Pamantu-i otova cu tine la adanc (Acelasi greu de dor va cumpaneste)
— Simbolic foc si-o ardere de viu, De-un Prometeu acum ne aminteste
|