In primavara noi jertfim cu miei,
Iarba pe ses nicicand sa se usuce,
Sa nu coboare coasa de pe cruce,
Pe-aceasta fragezime de idei,
Pe tot ce e sunare de mult verde,
Si de mult proaspat imbalsamat pe vale,
Sa tina luna-n chipul dumisale
Capul de miel, dar ca-i taiat nu crede.
Vin ierbile ca-ntr-un sobor inalt,
Sa-si traga clopotele-n dangate de lapte,
Boltind vazduhul cu miresme coapte,
Ca o pedeapsa frematand pe-asfalt —
Sa nu se tina focul de cenusa,
Sa-si inverzeasca inima de-a dreptul,
Sa bubuie, sa-si rascoleasca pieptul,
intinerind si daramand catuse.
O, foc primordial, cand totul naste,
Cand totul cheama iarba la lumina,
Cand mieii bat de-a dreptul din tarana,
in fruntea noastra tanara-a o paste,
Aud din adancimi cum prin asfalt strabate
Iarba de miei cosita de pe roate
|