Mantui

Nechezat de la-nceputuri, Pe cand nu era nici manzul; inca goana si viteza, Repezita din copita, Zmuncitura din ovazul — Taina lui neogoita. Of, si cand gemu tarana, Peste ierbi se-ntinse mana Din nimic sa mi-l adune, Din durere si din spaima Nasterii ce i-a fost data Prea era frumos al naibei, Caci l-a zamislit pacatul. Si l-am pus atunci sa joace Focuri mari mocnite-n stepe, Sangerau intr-insul macii, Lacramati in ochii iepei. Si vuia vartej u-n coama, Iar in muschi gemea pamantul, Si din fuga ceea, Doamne, Se scorni pe lume vantul.
Ochiul manzului pustiul
II suia de sub copite.
Si urca in cer sicriul
Lumii cele dusmanite,
Si foiau a groaza, Doamne,
Timpii, cerul sa-l inchida:
Printre legi si printre oameni
Cai si timpi sa se ucida.
Omul sta intr-o saptamana
Cu nimicu-n cingatoare,
Vrand frumos, mai catre maine,
Om cu om sa se doboare.
Ce-a fost manzul, ce-a fost timpul,
Mult prapad sa se intample?
„.Era semn de groaza, Doamne,
Intre timpi, si cai, si oameni
Vant rapus. Si manzu-n spume, Navalise-n coama cerul, Si mi-l aratase lumii, Copiat dintr-o durere. Iar pe el porneau sa cearna Goluri mari din golul stepei, Si-l durea matern in carne Saua lui din pielea iepei
Of, da manzul era cal Smuls din propria fiinta. Laptele din buze-oval I-a facut de piatra dintii. Si s-a rasucit la om, Alinand in el necazul, Insa omul era domn Si i-a sfartecat grumazul. Of, si cum am plans atunci,
Cand am fost, cand nu eram,
Blestemand si chin, si munci,
Si cel om, ca mi-a fost neam.
I-am dat apa la uluc —
Era lumea in amiaza —
Si i-am pus din urma plug,
Ca sa-i indulcesc necazul.
Of, da el mergea tacut
Mai spre azi sa se gaseasca
Si potcoava l-a durut,
Ca-a pornit in sus sa-i creasca.
Si s-au raschirat in os
Fieru-avan si focul mare
Si mi l-au pornit frumos
In directiei vuitoare.
Manz din manz atunci se-nvinse,
Caci muscand in dinti zabala.
Manzul aseza intr-insul
intelesuri de metale
Caldaram cu iarba-n patru — O pasc boturi de rezina. Iarba-n dintii lor se cearta, La o masa, cu benzina.
Departarile fac treceri Undeva catre uitare, Si-ntr-acolo mi-l petrece Timpul mult si timpul mare.
Numai dorul sta sa-i cante Mari invingeri ce-o sa-i vie, Cand va pune-n el pamantul Razbunari de-o vesnicie.
Oh, pe zari catre uitare Timpii merg pe manz calare, Si ascund in timp neutru Sensurile-i dinauntru.
Departarea joaca grea
In ochi mari si sub copita.
Idolii de fier in sa
I-au infipt in coapse pinteni.
Fruntea doarme-n nascociri, Si-ntr-o linie aparte, Ca pe-un turn de amintiri Ora intr-un ceas de piatra
7
Manzul s-a trezit uitat, Caci a fost din el mutat Catre grav, catre mistere Cu-nteles de cai-putere
Ce-a fost manzul la-nceput, Daca-n el e timp trecut, Fulgerat in proiector Cu-nteles de viitor?
As vrea ora sa-mi raspunda Cu secunda ei rotunda, Cum se nascocise manjii Cu ideea despre dansii.
Ca spre alte asezari Vor fi doua varci pe cer, Peste bara nalta-a lunii Gand si manz sa se razbune.
Era marele-nceput, Cand se azvarli din lut Manzul, ospatand jaratic; Sprijinindu-se-n copite Catre patru infinituri Cu scheletul matematic.
Caci la baza-avea pamantul, indarjit sa calculeze Cate cifre-ncape vantul, Cand se toarna in viteza.
Avea unghiu-n simetrie Si taiat pe verticala Cu-o necunoscuta vie Cu nuante de metale.
Caii dorm in tintirim, Foc albastru suie-n coama. Suna clopot de arama — Galopari pe caldaram.
Au imbatranit si dorm Cu potcoavele-n afara. Fierul stramb prin vanturi ara Ca prin ierbile ce dor.
Iarba canta data-n spic, Vaduvita de sarutul Cailor ce-ngrasa lutul, Legand anii la oblanc.
Iata-i dorm. Si suna-a piatra Nechezatul lor departe
Cai de piatra, daca-au fost, — Caii toti au fost ca roibii I-au zburat prin vanturi corbii.
Poate ca-a urcat in stele Trupul lor pe inserate, Undeva sa se insele, Ca-au murit, ca-au fost odata.
Luna, pusa in potcoava, A ramas pe cer sa sune, Herghelia de prin slava S-o alunge, s-o adune.
Coama-dunga-n asfintituri Au pornit s-o pasca vanturi. Si se urca clituri-clituri Tropaitul din pamanturi.
Simt prin aer un framant Si ma uit cu-nfrigurare Cum ies negri din pamant Catre noapte armasarii.
Frunzuleana, iarba grasa, Mi-a fugit manzul de-acasa Si-a plecat catre departe, Catre tara lui de piatra. Prinde-l-ar un baietan Cu nas carn si par balan, Decat mine mai avan. Duca-se sa mi-l adune
Undeva dintr-o pasune Cu iarba data cu luna. Sa-i dea apa de izvor, Cursa prin piatra de dor In uluc de merisor. Sa bea manzul, dac-o vrea, Cantul meu si lacrima Din copilaria mea. Si-apoi sa ma duca iar In cel codru de stejar Cu otava de clestar, Sa ma uit in ochii lui Mari ca apa cerului, Grei ca piatra dorului. Si sa-i vad la el in scara Anii mei cum se coboara Catre lumea de motoara. Sa-i arunc fraiele-n coama Cu-nceputuri de alama, Cand s-o departa in toamna, Si sa-l vad cum pleaca lin Undeva printre masini Catre ziua cea de maini
Iata manzul, iata — nu-i. Of, ochii lui, of, coama lui!