Se face multa sare-n univers
Pana rostesc Cuvantul sa ma doara.
Inima face inconjurul ei,
Si lacrima-i cat pruncul in fecioara.
Lumina ochiului se-ntoarna indarat, De unde e trimisa pe vecie, Ci eu din
maica Lui nu-l pot ivi, Sa-l trag pe trupul meu ca pe-o faclie.
Macar cat pacea painilor pe rani, Cat roua gurii arsa de jertfire,
Cat frunza in cadere spre pamant, Cat vama numelui la
propria-i rostire.
Grea munca-i sa zidesti pe suflet grai Si trupul lui sa-ti fie-ncumetarea Cuvantului,
din care te-ai nascut Masura astei vieti nepieritoare.
Cuvantul e numele si-i Patrie de om, Pe care in genunchi noi citi-o-vom.
|