Adu-ti aminte odata si-odata De cateva veacuri, de vesnicie. De Europa de-un
taur furata Si dusa in coarne in Mitologie.
Tu poate acuma din moarte pandesti, Cum timpul din marmuri isi fura
sarutul, Tu poate pe spate iti pipai trecutul, Sa-l stii ca-i de glorii,
sa stii cine esti?
Tu poate esti clipa si esti nemurirea, Ca abia de mai poti sa te nasti prima data?
Tu poate esti lacrima pietrei, sapata, In trupul durerii din amintire?
Doar timpu-i pe duca si omul se trece, Doar mitul ramane si pietrele grece?
Exista numaidecat o metafizica a ideii de piatra,
Si a pietrei indeosebi,
Si a caderii din ea a locului, ca era, ca s-a putut.
Toate sunt de marginea presupunerii,
Ca exista numaidecat o metafizica a pietrei,
Ca ideea de sine a acesteia
Se recladeste din chiar fiinta ei, ca este
Ceea ce poate fi presupunerea ca a fost
Mai intai locul caderii din ea.
Locul
ca¬de rii din ea
Ceea ce este piatra
E numaidecat,
E ca trebuie sa fie
Piatra faptul ca n-a existat
Ceea ce a fost intotdeauna ca trebuie.
Constatam in permanenta
Starea de absenta a pietrei, care exista totusi,
Dar care n-a fost niciodata oricand.
Or, ceea ce este piatra in adevar
E sa constati ca nu esti acela ce ai fost tu
Lipsa ei de pestetot, ca erai,
Ca iti esti
Orice am spune —
Piatra e continua ei nastere de sine,
E venirea plecarii ei de oriincotro
Catre ea.
E necesitatea existentei ei,
Ca s-a putut sa se nasca nicicand. E ea cu ea, sa faca un singur intreg,
Care nu poate fi, Dar care vesnic era Piatra ca sant
|