Mama, petrecandu-ma la gara, Avea ochii tristi, cu lacrimi plini:
— Cum te-nduri, Ioane, sa lasi caii Si sa pleci in targuri prin
straini? Anii lor cu anii tai de-o seama Ne-au fost sporul casei si-ajutor, Si-apoi,
dragul mamei, vine toamna Si am vrea si noi sa te insori.
Nu-i lasa, nu-i parasi, Ioane, Mai ingaduie, nu fi risipitor, Caci acolo,
unde e departe, Nu-i la hora, nici la sarbatori, Rostul tau sunt caii,
brazda,
piatra
Si-acest rai al luncilor cu flori. Vezi, Ioane, poate face-o data Sa te mai gandesti,
sa mai masori?
— Roibii mei, ce ma priviti din poarta Tristi ca doi luceferi la apus de
zori? Daca voi ati sti ce-i dor de carte, Daca-ati sti si voi de acest dor,
Nu m-ati fi privit cu-atata jale, Cu durere si cu-atata jind, Ci mi-ati
fi dorit frumoasa cale, Cum si eu va spun, deci, „Pe curand'
Si ca o sa mai vin la primavara, — La uluc v-oi duce de urechi.
V-oi hrani cu fan din buzunare, Dar acuma trebuie sa plec. Dar acuma, roibilor,
in gara Trenul ma asteapta chiuind Dincolo de lanul de secara, Sus,
icoana mamei lacrimand
|