|
La sine-nhamat, sa ne care pe noi,
Pe-acei care-s unu de-o mie de ori,
Si-s de-o mie de ori cu mai multe orori —
E Calul, Doamne,
E Marele Doi.
Un Doi fara minus si foarte cu plus,
Un Doi umilit, decat noi mai presus,
Un Doi ce se-mparte cu lumea egal,
Un Doi imparat, care-i rob si e Cal.
El — cel mai cu sot, Calul nostru suprem,
Marcat de inflatii, cabrat pe sistem,
Tot el convertibil si neaparat
De bancile lumii, de-acei din Senat,
De-acei care-l fura, il injura si-l bat
O, Doamne, tu care esti mandru de noi,
De-acei care numara foarte greoi,
De-acei care tara si-o trag inapoi,
O joaca la birt si o-mping in noroi,
O, Cerule mare, ca-n vremea de-apoi,
Mai da-ne-un potop, mai da-ne nevoi,
Mai scade ceva, dara lasa-l pe Doi,
Pe-acel de povara si care e Cal,
Si care-i bugetul meu minimal,
Si care, in fond, mi-i castigul legal,
Sa-l am in masura modestului har
Mai mic decat pare, ca-ar fi necesar
Pentru cei lacomi si lasi uneori,
Si care sunt unu de-o mie de ori,
Si-s de-o mie de ori cu mai multe orori
O, Doamne al nostru, ce stii a-ndura
Urcarea in scari si caderea din sa,
Da-ne povara noastra cea grea,
Cea mai grea —
Calul, pe care il stim numara
Pana la doi, caci mai mult nu e chip,
Nu e chip sa mintim, ca-l vrem altul la chip,
Decat Doi, ca-ar fi trei, fara unu si-atat!
Doua ierbi, doua maini, sa-l cuprinda de gat Si sa-i puna-ndoit
si sa-i deie cu sot Doua vieti ca-ar avea, dara una cu roti, Si sa-l duca-ncotro
i-ar fi ochii ca vad Numaratul incet, de la doi indarat, Sa nu fie
mai mult, ca ne-ar pare putin Calul nostru suprem, Doiul nostru. Amin.
Vesnicia incepu a se micsora treptat
Chiar in stanga mea:
Flutura pe azur ca o panza
De corabie in golf, disparand,
Ca apoi sa se mareasca, sa nu mai incapa
In chiar necuprinsul ei
Care se facu atat de mic,
incat sa se vada pestetot.
Ce poate fi atunci in dreapta mea,
Daca Nicicand
Este partea de Necuprins
A Uitarii de sine?
Stiu doar atat:
Nu voi putea face nicicand
inconjurul Necuprinsului,
Nu-l voi putea nicicand
Mistui definitiv.
Sa fiu eu, Doamne, acela
Care nu sunt
Pretutindeni
Sa fiu nicaieri,
Ca as fi
Dovada acestei
Nemarginite sinceritati?
De auzit se aude,
Dar lipseste cu desavarsire
Ceea ce trebuia sa se faca auzit.
De crezut se mai poate crede,
Desi ne lipsesc cu desavarsire
Dovezile ca sunt pricini
Pentru asemenea conciliere cu lumea.
Ne nastem numaidecat,
Dar ne lipseste cu desavarsire
Dovada ca am putea macar
Sa ne imaginam asa ceva.
Steaua o vezi,
Dar ea inca nici nu va fi.
De aceea si auzim,
De aceea si credem,
De aceea
|
