Ca strugurii sunt pruncii la Goian, Si leaganele sunt cat o fantana,
Si flamura se leagana pe sat, Si plugurile se scalda in tarana.
Bour arand e dealul dimprejur, Si floarea viei tine-a scaldatoare, Si pasarile-mprastie
pe culmi Lumina parguita pe ogoare.
Ionii trag cu rotile-n gradini Apa de leac. Mariile cu toate, Pe langa munca
lor, mai dovedesc Sa-si tina sotii tineri pe-nserate.
Si cum le murmura neprihanirea-n sani Si-o patima le abureste gura, Se clatina
izvoarele-n fantani Si creste busuiocu-n aratura.
Si tara lor de rai si de pamant Nu mai cunoaste alta nemurire Mai laudata
si mai cu noroc Decat aceasta sfanta-mprospetire.
Ci-n zori, cu floarea drumului in piept, Se lumineaza-n camp ca intr-o
carte, Purtand sub inima samanta lor de plai, Care ii tine demni
si in nemoarte.
Iar sub boltirea cerului pe sat, Cat stelele de mari pe departare, Pruncii
duc dealul tarii pana hat De funie, pascandu-l langa soare.
|