Nu se mai cearta nimeni acum Copacii au dat indarat si s-au dus In crucile
mortilor dintr-un apus, Sa-i scoata afara, sa-i puna pe-un drum.
Nu-i nici o graba acum sa se faca Vreo mustrare, ca astfel se-ntampla, Ca
mortii e chip sa se-ntoarne pe campuri, Lasand sa le scape ura din
teaca, Si, grei de tarana, sa-i supere tare Lacrima noastra, ce lancea le-o-ndoaie
— De parca le-am pune mereu in spinare Razboaie, razboaie, razboaie,
razboaie. — O vina a noastra, ca vesnic se uita
Cutitul de paine intr-o alta idee,
A lui, cea de sange, de om, sau de ciuta,
Din care moartea cu pumnul sa-l beie.
Tacerile noastra platesc foarte scump — O stie tarana, o stiu si
copacii. Deci, fie-va lacrima-n gene de lance, Mortilor, pacea va fie de plumb.
|