Patima lui au fost rotile, inca rotile,
Iarba insa i-a incolacit glezna piciorului, ca o armura.
In goana timpului,
Cat l-au vegheat neamurile din strabuni,
I se intorlocau rotile patimii cu soarele la cotitura.
Maica-sa l-a semanat printre oameni ca pe un grau, L-a imbracat mai
intai intr-un freamat de zori, Apoi in toata jalea bataliei.
Alexandru, taica-sau, cu arma pe trup, Odihneste inca din 44 in plai
strain, pe vecie,
incat fatul sau, Petru Ungureanu, Despre care scriu eu aici,
Avea sa primeasca, mai tarziu, drept mostenire, Freamatul nucilor, luna
pe sat, cucii in vie Si norii cu lacrimi pe cimitire.
A pascut berbecutii pe ses, a certat lupii in vad,
A purtat vaca de funie pe brazda,
Stropind plugul cu trudnicul lapte,
A crapat lemnul pentru sicriele foamei si simboluri,
Pe deal,
Maritand salciile satului cu tipatul buhnei de noapte.
Bucalat, ochii negri, drept la os si la inima, Saruta izvoarele, portile si albina
in livada, Pornea moara in lan, tinand vantul de coarne,
Grabind timpu-n vecini, oprind frunza sa cada.
Insa tot ce-l scumpea la inima, ca un soare de plai,
A fost roata, sufletul ei, alergand prin tarane
In jurul Radenilor Vechi, adulmecand
Urma satului drag catre soarta lui scumpa de maine.
In tot Universul, cum singurea cu fratii si maica-sa, S-a desprins ca un steu
din cumpana Carului Mare, Prin ponoare-alergand, prin hartoape si
plaur, Lasand o bratara de dor sa-nfloreasca pe tara.
Din munca cea dreapta a trait si a invins, Mult inchinandu-se
stiintei de carte, ca la o fantana, Sub steagul camasii lui imporporata
pe cer, Ciopor de feciori de vadani au tot mers spre lumina.
Si inca multe cuvine-se aici s-amintesc Despre faptele lui cele mult omenoase,
Parc-as pune prin ani in trunchina de carti Firisor de pelin pe-amintiri
sa-nfloreasca.
Trebui-ar cuvant mult mai mare la chip,
Jugul cel cu-adevar sa-l munceasca la tropi.
Pe acei mici de virtuti,
In cei ani hartaniti,
I-a petit pentru veci scandurica de plop
El? — cu satul a mers de la zori pana hat, Si din cate-i s-au
dat, primi drumul cel lung, Rostul omului drept, cantul tarinei dragi, Cel
pe ierbi rourat, cel plecat peste plug.
Multe sunt de-aratat in al maicai grai sfant: Hora noastra pe carje,
frunza viei — pe rani, Mieii storsi din mioare peste gura de prunci, Cu
gand bun de-a grabi neam de miri in Radeni.
Toate-s fapte de veac spre a le sti,
Cum le-au fost patimit cele vremi ca de plumb
Bunii nostrii parinti, generatia mea,
Aste vremi si le-a tras ca pe-o haina pe trup.
Eu de-aceea aici scriu cu buchie grea, Ca-ntr-o piatra-asezand nume scump,
nume drag, Cum as pune-ntr-un chip anii mei randuiti Astor zile pe nou,
ca un freamat pe steag.
Amintirea-i s-o port din parinti spre nepoti, De-un folos s-o avem, ca pe-un rodnic
pamant, Semn ca-i pururi cu noi pe un drum de izbanzi Petru nostru
de plai, chipul lui luminand
|