Steaua pe care o ating se aprinde, noaptea-si intuneca ochiul ci plin de lacrimi uitate - floarea de catina dusa de umbrele tale se clatina. O, mai ramai, mai ramai, mai ramai - dragostea ta ruginita prin vii noaptea mea arde. Somnul din frunza pleoapele-l simt ca pe-o boala ascunsa. Capul taiat al copacului cade - uita durerile noastre nomade, lasa-ma toamna in prada furtunii, singur de mine sa rad ca nebunii, singur acelasi indemn ascultandu-l, singur in brunul Noiembrie vantul noaptea sa-l caut. Drumul pierdut, cerul de purpura-l poarta pe scut, poate candva-l mai asteapta sa-nvic Soaptele tale si frunza tarzie inima-mi tulbura. Numai arinii, numai pe tarm leganarile mainii, numai aripile-naltelor ploi vegheaza-n vis lumina dintre noi.
|