Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Si marea ce singura isi macina-ntrebarile goale,
Si pescarusii tarzii, si pinii nelinistiti, ce nestatornici,
Si nisipul care umbla cu vantul,
Umbla palid si se strange in jurul salciilor scunde.
Nici o corabie nu se vede, nici o corabie,
Si nici un val nu pleaca in larg,
Ci toate cauta raspunsul pe care nu-l vor primi niciodata.
Nici un val nu pleaca in larg, nici o carare,
Si ce trist e amurgul de gri,
Amurgul rece, amurgul de noiembrie.
Vom ramane aici, unde sfarsesc toate cararile,
Vom ramane aici, femeia mea cu gatul prelung
De cocor, femeia mea cu pasul frumos, cu ochii -
Frunze de salcie. Curand se va-ntoarce
Si sturzul de iarna din nord. Vara lui s-a sfarsit
In ceata valkiriilor. Vom invata s-asteptam,
Sa refacem navoadele, sa frecam rugina
De pe tevile pustii, sa taiem copaci
Pentru barcile noi. Toate drumurile lumii
Sunt in inima noastra.
Ramanem aici sa-nvatam semnele vremii
Si sa plecam pe drumul magilor la ceasul stiut.
Ce amurg, femeia mea, ce amurg sidefiu,
Si marea ce singura, si cantecul sturzului
Ce adevarat se aude in ceata.
|