Caci dezbracat de solzi, umilul peste
Nu mai distinge mlastina de mare.
De-aceea poate, c-un satar de sare
M-au ras de viu, de la urechi spre deste.
In ape tulburi si lesii amare,
De sine descojit aveau nadejde
Ca-ntr-un tarziu, va fi sa strig orbeste
Ca vad si eu, in mal, numai altare.
Dar, viu, eu am tipat neomeneste
Ca-n acest smarc nici nu adie-a mare,
Ci mai curand a dogma statatoare,
Ca nu-s reptila flasca, ci doar peste,
Si carui prin credinta si visare
Noi solzi, de-argint, au si pornit a-i creste!
|