Tocmai cand ma parasea inspiratia
si scrisul picura anevoie
iesi din masinaria poemului Noe
taind grabit orizontul
pe locul unde albastrise candva Helespontul
si venind catre noi
cei amenintati de ape si ploi
Cum l-au simtit,
ploile au prins sa-l latre ca niste catele
lehuze, intaratate si rele
pasarile cerului si lighioanele
se atineau din ur ma-i cu miile si milioanele
Pistoanele poemului aveau batai neregulate
de aceea poate, ah! de aceea poate
prea multi nori se ridicasera pe zari
si prea crescuse nivelul apei in rauri si mari
fapt alar mant pe care
Noe il constata de indata ce se uita
in oglinzile interioare
Ecranul sentimentelor mele ii arata
o lume de sticla, de nichel si mucava
cu stele oxidate, cu ape acide
in care norii pareau Atlantide
cu orase suprapuse, cu primaveri machiate, cu raze
gama si beta
la care ne preparam dimineata omleta
cu mere aurii in care Domnul Vierme in frac
canta la clavecin aria sfarsitului de veac
cu maluri, gunoaie, benzina, clopotnite, poduri
cu zeii meciurilor de fotbal trecand in exoduri
cu ploi nevrotice, portocali de plastic, femei-biciclete,
lei cu capete de miel
cu plansul lui Ezechiel
o, cu plansul lui Ezechiel
Manometr ul poemului tau e defect,
zise batranul c-un zambet suspect
si cu ochii aburiti de ceturi albastre,
nu indica defel cotele lacrimei voastre
si nu lipseste decat o singura picatura
ca apa sa va intre in gura:
ai neglijat, cum se vede,
principiul lui Arhimede
Si-acum sa trecem degraba la fapte
chiar daca-i frig in poemul tau, chiar daca-i noapte
da mai incet masina asta infernala
si programeaza ceara si smoala
(sau, cum le ziceti voi, cuvinte de ceara si smoala)
calculeaza cat a mai ramas din uscat
fixeaza pe harta muntele Ararat
nu-i timp de pierdut
sa dregem iute arca
si fii atent la pompe, nu vezi cum urca apa?
E-hei, cum urca apa!
|