In ratacirile-mi prin lume am vazut odata-un arbore colos.
Singur pe podeiul nesfarsit
infrunta furtunile naprasnice si gerurile blestemate
Trunchiu-i galgaia de seva tanara
Parea bolnav de prea enormul lui belsug de sanatate
Tufe doar cresteau la umbra lui
Parea ca-ntreg podeiul stors si ostenit
Abia mai ajungea sa-l sature
Ca pe-un boier salbatic robii-i chinuiti de foame
Neclintit si singuratic,
Ca un tiran crestea, veghea cuprinsul
Drumetii s-odihneau la umbra lui
Si porneau apoi mai tari sa-nfrunte viata
M-am odihnit si eu la umbra lui o clipa,
Cu tolba-mi de revolte, cu merindea mea de vise
Si clipa ceea
M-a otelit ca ani si ani de somnuri sterpe
Si m-am simtit din nou stapan deplin pe mine
Ca titanicul copac pe vastul lui podei, sub cerurile reci
|