Ziua si noaptea isi consuma lumanarile
sub pleoapa ce tresare
la fiecare atingere a luminii.
Vara pusa Ia punct de nebunia sistemului,
scursa in cosmos prin trupul meu -
fruct interzis al iubirii voastre.
Oh, trupul meu, pamantul meu, patria mea,
respirand in ritmul seducator al viselor,
patrie avida mereu de altceva.
Cum l-as bate cu pietre. Cum l-as osandi.
Cum l-as biciui asemeni Cleopatrei
pe un sclav de care s-a indragostit.
Sa uite de gustul puterii. Dar nu
il intemnitez intre zidurile incinse
ale acestor batrane poeme Sa uit. Sa tac. Sa smulg aschia din talpa trecutului. De milenii prosternata la glezna frageda
a inceputului, lubiti-ma. Tin de clipa. Resturi de gingasie.
Indecise, timide comori. Oho, curajul marturisirilor muscate de noapte! imi repet cu inversunare aproape: nu poate sa se treaca totul schelalaind in neant ca iubirile pe urma stearpa a unor negatii. Nu. Am obosit. Si ce dor mi-e sa fug de mine ca verdele de septembrie. Ca zeii blazati de vointa puterii, de forta fragilitatii lor. Si ce dor mi-e sa ma suport, memorie dureros de buna.
Port in mine edenul prematur
din pantecul tau, mama,
si segmentul de mit din care - nu trebuie sa fi uitat, tata, -am fost asa devreme spusa: amorfa, paharul ales, din care va potoliti setea si voi, si mortii mei, si iubitii mei straini, necunoscuti, respinsi, asteptati. Aveti grija sa nu ma sparg. Aveti grija sa nu mor de tot. lubiti-ma si nu ma atingeti. E timpul singur care trece. E lumina in care am fost adusa singura. E noaptea care si-a facut patul in creierul meu.
E ora cand mangaierea cersita cu o umilinta demna de sine insasi - raneste, Nu o atingeti. E ora pandei. A carnii uitate. E vara pusa la punct de nebunia sistemului.
|