Vioara mea din pod iși dorme somnul veșnic,
nemișcata,
uitata printre lucruri vechi, dintr-un trecut apus,
oftand ca o femeie resemnata,
cu corzile plesnite și arcușul dus
așa cum am gasit-o prima data.
Vioara mea din pod inca mai canta
pe-nserate,
in nopțile cu luna plina ș-agonie
aud venind de-acolo, de sus, aceeași simfonie
sfanta
atat de calda, Doamne, incat ma inspaimanta,
care ma-nalța peste dureri și patimi
și care ma-nfioara pan`la lacrimi.
Azi am lasat de mana cartea mea de versuri
și am urcat in podul casei pe aceleasi trepte-ntortocheate
catand vioara veche printre resturi.
Nu mai era acolo, din pacate!
In locu-i un boboc de floare
sangerand
scancea printre relicvele-ngropate in uitare
de parca il rupsese cineva
mai-nainte
dintr-un gand.
|