Perechea-i muri, aninata de-o ramura a cerului.
Iata-l sosit, dup-o vislire-ndelunga
si picioarele lui
ca doua gateje-nnodate se lasara pe cuib.
Vreascurile erau inca umede dupa iarna.
Dar in copacul batrin
incepea sa bijbiie seva.
Orataniile isi limpezeau macaitul,
priveau mirate c-un ochi
spre locatarul cel vechi, singur intors de la Nil.
Soare de martie,
in care s-a scurs o uriasa lamiie,
invaluie-l pe tristul venit
caruia golul din cuib i se pare prea mare,
prea lunga ziua
si prea departe iazul cu hrana!
Si totus, cu ciocul sau uscat ca un lemn
isi drege adapostul,
il intareste cu grija ca pe-o reduta.
Din cind in cind, clempane rar
incit, auzindu-l, noaptea perechea lui se coboara
si gitul ei se-mpleteste cu gitul lui obosit.
In clipele acelea de vraja
cuibul se-nalta si pluteste-n vazduh
ca o sfinta nacela
purtata pe brate
de parintele-duh al stingherilor.
|