Un poet scrie versuri de toamna
frumoase pentru ca par ostenite
si n-au nimic fortat,
ca si cum ai spune:
zece cornute rod iarba uscata
linga-un zid de cetate.
O burnita picura monoton
in parcul orasului.
Copilul suge lapte dintr-o suzeta,
un batrin trage dintr-o tigara sub zid.
Cind stai si privirea ti-aluneca peste lucruri
nimic nu-ti mai trece prin minte.
Poti sa fii de-aceeasi natura cu ploaia,
cu iarba
cu aceste conuri de brad
intoarse de tarci cu ciocul prin mizga.
Pina cind. deodata,
esti asemenea unei sonerii in alerta
pe care un deget negru apasa cu disperare.
|