Cimpii ruginite de-a dreapta, de-a stinga, Si trenul alearga prin ploaie si vint Si inima plinge si geme, natinga, Si-mi pare ca trenul ma duce-n mormint.
In fata-mi stau oameni cu chipuri straine, Si parca mi-s dusmani; privirea li-i rea. Ma tem c-au pornit inadins dupa mine, In cale sa-mi steie.-nainte sa-mi ia.
Tacerea m-apasa Si-n greaua tacere, E sfredel privirea vecinului meu ; Tacind, el voieste sa-mi smulga mistere Si dinsul sa taca, sa taca mereu.
Dar sufletu-mi trage perdelele grele, S-ascund sub pleoape privirile-mi vii; Ramin ferecate gindirile mele ; Si ploua pe-ntinsele triste cimpii.
Da-n vreme ce ploaia marut se tot cerne,
Vecinu-mi, deodata, suspina din greu Si, fara de veste, pe gindu-mi s-asterne O vaga si fina parere de rau
Strainii din fata-mi, cu buzele mute, Cu fruntile triste se poate ca sunt Si dinsii, sarmane fiinte batute De apriga soarta, de biciul ei crunt.
Alearga si dinsii ca mine.-nainte, Spre alte limanuri, visind vrun noroc ; Ni-i drumul acelasi, dar au alte tinte. Si numai nevoia ne-a strins la un loc.
Si daca tot altu-i resortul ce pune Avintul de duca in mine si-n ei,
De unde veniti voi, o, ginduri nebune. Ce-mi spuneti ca dinsii sunt dusmanii mei ?
Se poate ca-ntr-insii e-un suflet mai mare Si-ar sti sa m-ajute de-as vrea sa le-o cer ; Ei poate n-asteapta decit o chemare, Sa facem cu totii falanga de fier!
O, ploaie de toamna, cu ritmuri de lene, Torente ce fara de noima tot cad, Tu faci sa-ncolteasca in gind buruiene, Caci nu vii din ceruri, tu picuri din iad !
Hai, suflete, uita de ploaia de-afara, Ca nu e mai mare vrajmasa ca ea ! Viseaza ca-i soare pe ceruri si-i vara Si lumea ca-i buna si-ntreaga-i a ta !
Si-n vreme ce-adorm linistit ca o floare, Mi-e sufletul ruga ce susura lin : - Trimite-mi, o, Doamne, mai repede soare, Sa vad un prieten in orice strain !
|