In parcul acela imens, intr-o seara, oamenii vineti, fara plamini, scriau lapidar, cu ambele miini, un cuvint pe un petec de ceara.
Cuvintul acela suna : ftizie. Fiecare insa-l scria diferit, cu acelasi condei de lemn innegrit si-aceeasi nesanatoasa betie.
Cei ce-asteptau sa le vina rindul
mureau fara cei dinaintea lor.
Ca un pumnal, condeiul
se indrepta spre pieptul tuturor,
in locul plaminului sec, strapungindu-l.
Cind oamenii vineti piereau, umbrele lor, aiurind, se-ntorceau in sanatoriul din parcul imens si gol.
|