Ce simplu e amurgul acesta de sfarsit de toamna! Boi pe dealuri, duc aratura-n vid. Septembre strange-n doniti, strugurii toti, din toamna, si-n talpile-i desculte ii calca sus, in crama. Parc-a plouat cu sange peste pamantul ud. Cate-un pandar, impusca tacerea, ca un surd, si vrabii, din trifoisti, s-au inaltat roscate. O fata, ici in campuri, a adormit pe spate, si-acum, o duc taranii pe umeri.
Pe sicriu, un clopot se desfoaie de cantec aramiu, sa prelungeasca parca tacerea din vecerne. E miros, tare umed, in fanuri. E de vreme -si-i, langa moarta, bine, oriunde te intorci. Ca totdeauna, Viata-i cu garduri si cu porci, cu visini si neveste care au tata seaca. In anotimp, simti pasul lui
Dumnezeu, cum calca, si numara, pe mana, castigul din faneti: malai pentru oameni si mei, pentru stigleti. Cirezi halucinate, mugesc dupa mosie; femei goale, in lanuri, au pielea pamantie si ai putea pamantul, in pielea lor, sa-l ai. Un popa - poate Naiba - cu ochii Ia malai, peste sicriu, cu bratul spre camp, blagosloveste. Din umbra lui, pamantul s-a-ntins, se umfla, creste, si cheama catre dansul oamenii de noroi. Si oamenii se culca, cu sufletu-n noroi, il scuipa, il saruta, il blastama, il iarta
si bulgarii de noapte se prabusesc pe moarta.
|