Ce simplu e amurgul acesta de sfarsit
de toamna ! Boi, pe dealuri, duc aratura-n vid.
Septembre strange-n doniti strugurii toti din toamna,
si-n talpile-i desculte ii calca sus, in crama.
Ploaia veni cu sange si cu furnici, din Sud,
cate-un pandar impusca tacerea ca un surd,
si linistea se-aduna din mii de cioburi sparte.
O fata, ici, in campuri, a adormit pe spate,
si-acum o duc taranii pe umeri ;
pe sicriu un clopot isi desface buchetul argintiu, sa prelungeasca parca amiaza din vecerne j e miros tare umed din fanuri ; e devreme, si-i langa racla bine oriunde te intorci. Ca totdeauna, viata-i cu garduri si cu porci, cu visini si neveste care au tata seaca, in anotimp simti pasul lui
Dumnezeu cum calca si numara pe mana castigul din faneti : malai e pentru oameni si mei pentru stigleti. Cirezi halucinate mugesc de dupa vie ; femei goale, in lanuri, au pielea pamantie, si ai putea pamantul in pielea lor sa-l ai. Un popa - poate Naiba - cu mintea spre malai, peste sicriu, cu bratul intins, blagosloveste. Din curba lui, pamantul s-a-ntins, se umfla, creste si cheama catre dansul oamenii de noroi. Si oamenii se culca cu sufletu-n noroi, il scuipa, il saruta, il blestema, il iarta -
si bulgarii de noapte se prabusesc pe moarta.
|